Junichiro Tanizaki – Cheia

 
 

cheia-2

Fantezie și adevăr

Junichiro Tanizaki – Cheia: Într-un cuplu fiecare dintre parteneri ține câte un jurnal, analizându-și relația din perspectiva „ce nu știe despre mine și aș vrea să afle”. Încercând să se apropie în felul acesta nu fac decât să se îndepărteze, dar intensificându-și în același timp pasiunea. Fiecare știe că celălalt scrie un jurnal, dar se comportă ca și cum jurnalele n-ar există, generându-se astfel o incertitudine absolută: niciunul nu știe dacă celălalt a citit jurnalul său, iar în cazul lecturării, autenticul este pus între paranteze: suspectarea de intenționalitate suspendă credibilitatea emițătorului. Mai este posibilă comunicarea la acest nivel? Dorința de a-i spune celuilalt cum îl vezi, îl gândești, amestecat cu sentimentul de teamă de a nu fi crezut și de a nimici prin numire ceea ce trebuie să rămână nespus. Prin cuvânt te îndepărtezi de realitate, construind în același timp o realitate la nivelul spațiului imaginar, făcând un ocol care să îți asigure accesul la cunoașterea realității (pe care o percepi datorită proiecțiilor propriilor tale fantezii / fantasme). Cu alte cuvinte, ne îndreptăm spre real printr-un ocol, necesar deoarece altfel realitatea ne-ar rămâne inaccesibilă. (Zăbovind în negativ, Slavoj Zizek) În cazul de față, deplasarea este mijlocită de jurnal, combustibilul care alimentează fantezia. Jocul pe care ni-l propune Tanizaki este periculos, pentru că miza este însăși viața protagoniștilor. Iar jocul se numește iubirea.

Ruptura este declanșată de imposibilitatea de a recunoaște o realitate, adică ceva ce nu se potrivește cu propriul spațiu imaginar. Caz în care „bătălia” se dă pe fragmente de realități și pe impunerea lor, pentru a-l introduce și pe celălalt în această lume (fuga de schizofrenie individuală prin schizofrenie socială) – soțul își îmbăta soția pentru a-și putea pune în practică fanteziile.


Ce se întâmplă când realitatea soțului este recunoscută și acceptată? Demența și dependența devin complete. Dar aici nu este vorba de soție, ci de soț. Realitatea lui a devenit atât de reală încât nu mai are nicio scăpare. Ceea ce îl făcea dominant l-a transformat în dominat. Imposibilitatea de a controla îl aruncă într-un labirint fără ieșire. Astfel devine sclavul iubirii, ceea ce îi va aduce și sfârșitul. Mai mult, propria realitate se zguduie când află de existența jurnalului soției. Este prins în capcana fanteziei. Aici aflăm de fantezia soției care se regăsește întruchipată în persoana viitorului ginere: acesta seamănă cu actorul preferat al soției.

Avem de a face cu două discursuri asupra realității care nu se vor intersecta niciodată, dar care se influențează permanent: pe de o parte soțul și dorința lui de a o face pe soție să afle ce gândește despre ea, iar pe de altă parte refuzul soției de a cunoaște și de a fi cunoscută este ceea ce intensifică pasiunea și dependența bărbatului.

Din acest punct nu mai putem spune nici măcar noi cititorii, deși avem acces la ambele jurnale, dacă spusele protagoniștilor sunt autentice sau sunt destinate pentru a ne introduce în jocul lor. În aceasta constă și miza cărții lui Tanizaki, în a deturna adevărul și realul până la a nu mai exista nicio persoană care să poată spune „asta așa este!”. Inclusiv cititorul ca martor se va afla în imposibilitatea de a depune mărturie. Nici măcar nu poate spune dacă protagoniștii au lecturat unul celuilalt jurnalul.

Abia la final, după moartea soțului, soția mărturisește că a citit jurnalul soțului și dă câteva indicii cititorului despre ce a fost real și ce nu, dar lectorul nici măcar în acest moment nu poate afirma cu certitudine că ceea ce i spune este și adevărul. Nici măcar confruntarea între soți (dacă ar fi fost posibilă) nu ar fi clarificat situația. În acest caz adevărul ar fi devenit și mai confuz (asemeni unei altei cărți scrise de Tanizaki – Labirintul destinului).

Dorința mimetică

Nu ne dorim decât ceea ce este proprietatea altuia afirmă René Girard: „dacă obiectele pe care le dorim îi aparțin întotdeauna aproapelui, aproapele este, evident, cel care le face dezirabile.” („Prăbușirea Satanei”, Ed. Nemira, București, 2006, p. 24). Altfel spus, suntem incapabili să dorim în absența rivalității, deoarece „aproapele este modelul dorințelor noastre” (idem, p.24).

Astfel, niciodată nu devii proprietar deoarece un obiect își maximizează valoarea nu prin simplul fapt de a fi posedat, ci prin posibilitatea de a-l pierde. De aici și capcana seducției obiectului asupra subiectului: acesta din urmă este devorat odată ce-și pune problema de a nu mai fi în „posesia a…”.

Pentru că jurnalul nu reprezintă un instrument eficient de comunicare (deși este „ascuns” pentru a fi găsit) și pentru a-și confirma poziția de dominant și de proprietar, bărbatul face din viitorul soț al fiicei lui un posibil aspirant la dragostea soției lui. Cu alte cuvinte soțul împrumută privirea viitorului ginere pentru a-și confirma, permanent, poziția de proprietar a ceva ce este dorit și de un altul și de aceea poate fi pierdut. Poziția soțului față de soție și față de ginere este una perversă și întortocheată: simte nevoia de a se vedea dorind. Este ca și cum ar renunța la soție (văzută aici ca proprietate) doar pentru a-și întări nu pasiunea, ci venerația asupra propriei sale imagini. Dorința ginerelui devine propria sa dorință, deoarece nu se poate privi prin proprii săi ochi, decât prin trecerea în persoana celuilalt: „idolatria aproapelui (…) este asociată idolatriei propriei noastre persoane.” (idem, p.25) Jurnalul însuși reprezintă o formă de oglindire a imaginii dorinței.

Cheia

Cheia lui Tanizaki deschide sau închide? Aici este jocul pervers al scriitorului, pentru că ceva se deschide dar se și închide în același timp. Soțul caută accesul spre cunoașterea soției, dar sfârșește prin a se face el cunoscut. Este devorat de ceea ce ar fi trebuit să îi intensifice pasiunea: jurnalul. Cunoașterea devine exterioară individului prin mărturisire. Jurnalul ca evaluare proprie, ca deschidere față de celălalt, ca mărturisire a fanteziilor, face din individ prizonierul propriului său spațiu imaginar. Odată pornită mașinăria de scris, puterea soțului își diminuează din forță, pierzând astfel din ce în ce mai mult teren în fața soției. El nu se mai poate exprima deoarece există posibilitatea să fie expresia fanteziilor soției, adică propriile sale fantasme să fi devenit ale soției.

Jurnalul (cheia) ca deschidere atât față de sine, cât mai ales față de celălalt devine cauza închiderii în propria lume și imposibilitatea de a da realitate fanteziilor.

scris de Mihai Bolonyi, sociolog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *