Am încheiat și cea de-a treia ediție a Serii de Carte într-o atmosferă kafkiană și cu un public cu idei frumoase. Seara a fost una interactivă, discuțiile de la finalul prezentării deschizând mai multe planuri de dialog și viziune. Mulțumim tuturor celor prezenți pentru deschiderea cu care au participat la eveniment și mulțumim și celor care ne acordă sprijin la fiecare ediție: gazdei noastre, ceainăria Teaz, partenerului media, TeleM Piatra Neamț și Onu Photos, care ne oferă posibilitatea de a imortaliza Serile de Carte prin imagini.
Pentru cei care vor să privească în „Procesul”, vă invităm să faceți cunoștință cu romanul, așa cum a fost acesta văzut de cei care au prezentat sau să vizualizați înregistrarea.
Ne vedem în mai!
„Critica, vorbeşte astfel despre Kafka:
Nu e nici optimist, nici pesimist, nici idealist şi nici un sceptic. Kafka este un observator care are capacitatea de a transforma realitatea în metamorfoze, în parabole, în alegorii. Nu ne-a lăsat moştenire nicio ideologie, nicio filosofie a istoriei sau vreo viziune profetică. În schimb ne-a făcut conştienţi de consecinţele propriilor noastre limite.
Franz Kafka s-a născut în 1883 într-o familie de negustori evrei din Praga. După studii în drept, germanistică şi arte, care se termină printr-un doctorat în drept, Kafka a debutat în 1909 cu texte de proză. Pasiunea scrisului a devenit extrem de importantă încât îi submina chiar relaţiile cu femeile tinere din jurul său: “N-am putut să mă căsătoresc, va scrie el mai târziu, în Jurnal. Totul se revolta în mine contra căsătoriei (…). Cel mai mult, dorinţa de a-mi continua munca mea literară m-a împiedicat s-o fac, fiindcă mi se părea că această muncă este ameninţată de căsătorie”. Figura tiranică a tatălui a dominat primii ani de viată ai scriitorului şi a influenţat mult opera acestuia. În 1919, Franz Kafka compune o scrisoare – Scrisoare tatălui – în care îi reproşeaza caracterul poruncitor şi ipocrit sau faptul că l-ar fi mutilat emotional în copilărie: „Toată gândirea mea stătea sub greutatea apăsătoare a gândirii tale”. Comanda „niciun cuvânt de protest!”, care i se repeta obsesiv, i-ar fi cauzat scriitorului un „fel de a vorbi sovăitor si bâlbâit”, precum si o predispoziție pentru tăcere. Franz Kafka explică în scrisoare cum, din cauza tatălui, a pierdut „încrederea în propriile fapte” și a dezvoltat o „frică continuă față de ceilalți”.
„Procesul” este o carte despre o lume din care lipseşte certitudinea. Acţiunea începe şi se dezvoltă sub semnul îndoielii, al supoziţiei extinse la toate nivelurile. Aşa precum de multe ori se întîmplă şi în cadrul unui proces judiciar. Kafka vorbeşte despre neînsemnatatea individului, depersonalizat în raport cu o birocraţie atotputernică. Personajul pe care el îl crează este un ins cuprins treptat de anxietate, evoluând într-o lume aparent simplă, dar fundamental absurdă, ostilă, ameninţătoare. Atmosfera este de coşmar, dar nu e vorba de un coşmar obţinut cu mijloacele ieftine ale literaturii de groază. Coşmarul kafkian este asemenea unui labirint care se precizează treptat, pe măsură ce personajul crede că avansează spre o soluţie, spre o ieşire. Însă ieşirea nu există, e doar o iluzie. În Procesul, libertatea este privită într-o formă minimalistă şi absurd, romanul arătându-ne o luptă lupta inutilă cu incoerenţa şi absuriditatea unei lumi care, mizează tocmai pe coerenţă şi logică. Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte condamnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim.
„Procesul” de F. Kafka apare așadar, inițial, ca o revoltă asupra aparatului birocratic, în care personajul – procuristul Joseph K. – ajunge captiv într-un labirint, căutând pe tot parcursul romanului o scăpare. J. K. Se trezește într-o dimineață cu doi gardieni în dormitorul său, care îl anunță că este arestat. Dorind să afle motivul, cei doi refuză să-i ofere un răspuns. Totuși, vedem mai departe, refuzul de a da un răspuns nu se datorează unei atitudini răuvoitoare a celor doi, ci de necunoașterea motivului pentru care K. este arestat. Acest aspect ne arată încă de la începutul romanului o societate în care ordinele, acțiunile se execută fără să se cunoască motivele, în care instituția este incoerentă, imprecisă, dar și are o putere pe care o poate folosi în mod abuziv oricând și cu oricine.
Invadarea spațiului privat, necomunicarea motivului pentru care este arestat și, mai departe, imposibilitatea de apărare, ne deschid o viziune asupra deposedării de propria viață prin care trece K, de îngrădire a libertății individuale. Pe tot parcursul cărții, ne sunt oferite o serie de descrieri și situații care întăresc tabloul pe care tocmai l-am descris. Astfel, locul în care trebuie să ajungă K. pentru anchetă este inițial necunoscut acestuia, chiar arestatului; el trebuie să-l caute, întrucât nu i se dau amănunte. Vedem un tratament neglijent oferit de autorități. Joseph este acaparat de un sentiment de rușine, invetând astfel un personaj, tâmplarul Lanz, pe care îl folosește drept scuză în căutarea locului în care are loc ancheta.
Mai departe, odată ajuns în sala de anchetă, avem parte de noi descrieri care merită analizate: oamenii, cei mai mulți îmbrăcați în negru și în haine de sărbătoare, stăteau înghesuiți, nepăsători de prezența lui K. Întâlnim în sală două ferestre și un balcon care ajunge până la tavan, plin cu oameni care „stăteau aplecați și atingeau tavanul cu spinările și capetele” (ne arată supunere, obediență). Lipsa de interes și neglijența cu care este tratat K. reies și din faptul că judecătorul nici măcar nu cunoaște profesia arestatului (prim procurist la bancă), iar în loc de un dosar, așa cum s-ar cuveni să aibă un judecător care se ocupă de un caz, are un carnețel. Ancheta începe să arate ca o sală de spectacol mediocru, ca o dezbatere politică ieftină, unde se regăsesc două tabere: pe de o parte, simpatizanți ai lui K, pe de alta, susținători ai judecătorului, părți despre care, mai târziu, Joseph va afla că de fapt gândeau la fel, toți cei din sală având insigne similare – toți erau funcționari ai statului, aflați într-un „spectacol” în care jucau propriul rol. K. este un om care își expune opiniile și se apară argumentând și scoțând în evidență superficialitatea celor care îl anchetează fără motiv. Deși își păstrează calmul, iar uneori devine el însuși autoritar, ori alteori ironic, în interiorul său se dă o bătălie de griji cu privire la îngrădirea libertății sale.
O altă dovadă a unui sistem deficitar, care plasează cetățeanul pe ultim loc, este reprezentată și de a doua apariție a lui K. în sala de anchetă, dar care, de această dată era goală, neținându-se nicio ședință în ziua respectivă, iar personajul nefiind anunțat. Sala de anchetă era acum cu totul alta, camera era mobilată și aflăm că acolo era locuința de serviciu a aprodului și a soției acestuia, iar o condiție pentru a fi lăsați să locuiască acolo era să elibereze camera ori de câte ori acolo se ținea o ședință pentru anchete. Ne dăm seama că lumea sistemului cuprinde lumea vieții, s-a întrepătruns cu viața privată a aprodului. K. ajunge să-i cunoască pe aprod și pe soția acestuia, dar și pe studentul interesat de soție, care face mereu abuz de influența pe care o are în sistem. Astfel, soția aprodului, deși pare să nu fie de acord cu ce i se întâmplă, tolerează de fiecare dată comportamentul studentului. La rândul său, aprodul tolerează ieșirile studentului tocmai pentru că depinde de acesta și de influența lui.
Cu cât înaintăm în carte și citim descrierile locului în care își desfășurau funcționarii munca, regăsim un loc sărăcăcios, cu un aer mereu îmbâcsit, în care unele încăperi nici măcar nu aveau uși normale, ci „un fel de grătare din lemn, care ajungeau până la tavan”, niște așa-zise „săli de așteptare” – de fapt holuri lungi unde oamenii își așteptau rândul. Este un spațiu obscur – activitatea se desfășoară într-un pod, care mie mi-a lăsat impresia de loc ascuns, mi-a lăsat totodată impresia că am ajuns într-un loc lipsit de siguranță, într-un cartier rău famat. Am văzut aici două dimensiuni: lipsa de transparență și nivelul de importanță a funcționarilor respectivi, de simpli executanți care lucrează într-un mediu obscur și care împart spațiul/viața privată cu locul de muncă. Spun lipsă de transparență întrucât deși ușa, nu-i așa, este mereu deschisă, legea nu este accesibilă; deși te afli în fața legii, interacțiunile pe care le ai, accesul pe care îl ai, se realizează la nivel de individ – ai acces la reprezentanții legii (unii care blochează mersul lucrurilor, alții care din contră, ajută), dar niciodată la legea în sine. Ne arată totodată și nivelul de importanță pe care îl are cetățeanul în sistem, un nivel scăzut, cetățeanul este umilit; de exemplu, poate banal, ar fi că în încăpere, deși oamenii își așteptau foarte mult timp rândul, nu exista un cuier, aceștia își țineau pălăriile sub bancă; când aprodul intră pe hol, cetățenii se ridică în picioare, stau cu capul plecat și salută respectuos: „stăteau aplecați și cu genunchii îndoiți precum cerșetorii întâlniți pe stradă.” (p. 69)
Întors la muncă, Joseph descoperă într-o încăpere pentru lucruri vechi din clădire pe cei doi gardieni care-l arestaseră inițial, alături de bătăușul angajat să-i pedepsească pe cei doi pentru comportamentul lor față de K. în ziua arestării acestuia. Cei doi dau vina pe K. pentru bătaia care urma să li se aplice, afirmând că acesta s-ar fi plâns judecătorului de instrucție. Observăm aici o lipsă de asumare, alături de care apare și o scuză adusă de cei doi pentru comportamentul lor: „(…) dacă ați ști cât de prost suntem plătiți! Dacă ați ști, v-ați da seama mai lesne cum stau lucrurile în privința noastră (…). Aveți niște haine deosebit de fine și acestea mi-au făcut cu ochiul. (…) Sigur că este interzis să te comporți astfel, dar așa e tradiția.” – ne arată un sistem coruptibil și faptul că ce i s-a întâmplat lui K nu este un caz izolat. Vedem un sistem în care poți avansa dacă nu ești prins: „Am vrut și noi să avansăm și să ajungem la rândul nostru bătăuși ca acesta, care a avut norocul să nu-l reclame nimeni, fiindcă se întâmplă foarte rar să facă cineva o astfel de reclamație.”
Vedem în K. un om corect și chiar obiectiv, care înțelege cum stau lucrurile (până la urmă și el e tot un funcționar), care nu lasă trăirile interioare să-i întunece judecata: „Îmi doresc doar ca acești gardieni să nu fie bătuți. (…) De altfel, eu nici nu cred că ei sunt vinovați. Vinovat este sistemul. Vinovați sunt cei care ocupă funcții importante” (p. 94). Afirmația bătăușului („eu sunt plătit ca să bat – deci bat!”) ne arată iarăși un sistem deficitar, care conține executanți, ori nu oameni care să gândească înainte de a acționa, un sistem opresiv, în care există trei tabere: cel care dă ordine, cel care execută ordinele și cel asupra căruia se execută ordinele. Totuși, atunci când gardianul Franz este lovit cu putere și urlă foarte tare, K. devine complice, închizând repede ușa și ieșind cu capul pe fereastră spunându-le celor care au auzit țipetele că vinovat pentru zgomot este un câine. Astfel, ajunge să aibă o bătălie de conștiință: „îl chinuia gândul că nu reușise să facă în așa fel încât cei doi gardieni să nu fie bătuți.”
O altă bătălie interioară și o presiune asupra lui K. apar o dată cu sosirea unchiului său: „Gândește-te la tine, la rudele tale și la bunul nostru renume. Tu ai fost mereu mândria noastră. Nu se poate să devii rușinea noastră.” Unchiul îl pune pe K. în legătură cu un avocat, iar discuțiile dintre cei doi scot și mai mult în evidență aberațiile unui sistem birocratic. Întrucât procesul lui K. se desfășoară cu ușile închise, „actele întocmite de instanță, mai ales rechizitoriul, nu sunt accesibile nici acuzatului, nici apărătorului său. Prin urmare, nu se știe – sau nu se știe cu precizie – la ce anume trebuie să facă referire apărarea în actele corespunzătoare primei faze a procesului.” (p. 123) Mai aflăm totodată că „prin lege, apărarea nu este admisă, ci tolerată”, lucru care arată poziția pe care o are avocatul și, mai departe, situația în care se află K. (ni se arată nu avem acces la lege). Din acest moment, ni se explică schema după care funcționează întreaga poveste: sistemul începe cu funcționarii mărunți, care pot fi corupți. Aici, la ei, au acces avocații, care pot procura informații. Evoluția procesului poate fi influențată la nivel mai înalt de acei funcționari care dețin posturi relativ importante printre funcționarii mărunți. Totuși, doar unii avocați pot avea acest acces. Ierarhia instanței „nu poate fi determinată cu precizie, iar procedura care este urmată în judecătorii este secretă chiar și pentru funcționarii mai mărunți.” Ei „nu pot ști ce se întâmplă cu actele pe care ei le pregătesc.” (p. 126) Observăm un sistem închis, bazat pe relații, dar nu pe o relație pe verticală așa cum ne-am aștepta, ci mai degrabă una pe orizontală. Sistemul nu este transparent nici măcar pentru cei care se află în interior. Kafka ne prezintă legea ca fiind doar o formă lipsită de orice fond, al cărei scop sau obiectiv final nu este cunoscut. Ce se petrece în interiorul legii ne este străin și doar exteriorul, ceea ce ne înconjoară, ne este accesibil: sentințele, pedepsele. „Procesul” are un punct central, „amânarea la nesfârșit”, dar, cu toate acestea, finalul romanului aduce și finalul personajului principal – executarea lui K., care, opunându-se pe parcursul anchetei unei mașinării puternice, a izbutit să ducă procesul până la cei despre care spunea la început că nu vor să se arate – cei cu influență, la „instanța supremă”.
Lucrurile se petrec mereu în roman în camera alăturată, în biroul alăturat. În „Kafka pentru o literatură minoră”, Deleuze și Guattari afirmă: „acolo unde credem că există justiție, nu există, de fapt decât dorință și numai dorință. Justiția este dorință, nu lege. (…) toată lumea este angajata justiției: nu numai simplii auditori, nu numai preotul și pictorul înșiși, ci și tinerele femei echivoce, fetițele perverse care ocupă atât de mult loc în Procesul. Cartea lui K., în catedrală, nu este o carte de rugăciuni, ci un album de curiozități ale orașului; cartea judecătorului nu conține decât imagini obscene. Legea se află scrisă într-o carte porno. Aici nu mai este vorba de a sugera o eventuală falsitate a justiției, ci caracterul ei dezirant. (…) Preotul explică: „Justiția nu vrea nimic de la tine. Ea te primește când vii și te lasă când pleci”. Tinerele femei nu sunt echivoce pentru că își ascund calitatea de auxiliare ale justiției, din contră, se dovedesc auxiliare tocmai pentru că îi fac să juiseze la fel pe judecători, avocați și pe acuzați, printr-una și aceeași dorință (…). Represiunea nu aparține justiției fără a fi ea însăși dorință, atât din partea celui care reprimă, cât și din partea reprimantului. (…) Dacă justiția nu se lasă reprezentată e pentru că ea însăși este dorință.” (p.86)
Instanțele supreme, cele mai importante, nu sunt accesibile, nu reușești, și nici K. nu reușește, să ajungi acolo. Acest lucru se datorează, explică Deleuze și Guattari, unei „contiguități a dorinței”, deci tot ce se petrece e întodeauna în biroul alăturat, în vecinătate. Toată lumea participă la justiție, dar nu dintr-o transparență a acesteia, ci ca urmare a unei dorințe intrinseci. K. conștientizează acest lucru, de aceea poate și refuză de multe ori ajutorul (de exemplu, episodul în care unchiul pune presiune pe el să apeleze la avocat); K. își urmează dorința și ia procesul în propriile mâini – își scrie singur diverse documente, scrie la nesfârșit.
Ajuns la pictorul Titorelli, K. află că există trei tipuri de achitare:
• achitarea reală – aflăm că e imposibilă.
• achitarea aparentă – apare ca un joc nesfârșit de achitări și acuzări, cu proceduri obositoare, din care ne dăm seama că acuzatul rămâne mereu acuzat. Achitarea aparentă se realizează prin influențarea anumitor judecători, e infinită și, în același timp, este limitată. De ce este infinită? Pentru că, ne explică Deleuze & Guattari, se produce la nesfârșit, circular, din nou și nou, e un proces repetitiv; e limitată pentru că acuzarea poate să se îndepărteze, dar poate să se apropie de K. în orice moment.
• tergiversarea – apare atunci când „procesul este menținut mereu în stadiu incipient” (p. 165); este posibilă tot prin influențarea judecătorilor, dar e mult mai minuțioasă, cere multă atenție, reguli foarte clare, astfel încât procesul să nu avanseze, să nu depășească niciodată primul stadiu. Astfel, deși procesul nu se încheie, acuzatul nu ajunge să fie condamnat. Tergiversarea sau tărăgănarea este, conform Deleuze și Guattari, nelimitată și continuă; acuzatul nu mai depune eforturi decât în cercul restrâns, împingând astfel limita tot mai departe.
„Procesul” ne arată că legea nu este piramidală, nu e ierarhizată în felul în care ne imaginăm, pe verticală, ci este mai degrabă liniară, funcționează așadar prin ceea ce spuneam mai devreme, prin contiguitate, este segmentară, de unde și importanța pe care o au cu toții, chiar și cei mai neînsemnați funcționari: „Nu există o dorință de putere, puterea însăși este dorință. (…) Represiunea depinde de mașină, nu invers. Fiecare segment este putere și, în același timp, o figură a dorinței” (p. 98, Deleuze & Guattari). Parabola din finalul cărții pe care preotul închisorii i-o spune lui K. întărește și mai mult cele spuse mai devreme și trage oarecum și o concluzie asupra întregului roman. Și o să vă ofer o concluzie la care a ajuns colegul nostru din Visum, Emil: „gardianul îi spune omului de la țară că poarta era deschisă doar pentru el. Și acum că este pe moarte el o s-o închidă. Omul de la țară credea că legea este accesibilă tuturor. Omul a venit cu credința că legea este universală, iar la sfârșitul vieții, reprezentantul legii îi spune că legea era doar pentru el, poarta de acces către lege era deschisă doar pentru el. Caracteristică a legii: legea nu este universală, este idiomatică. Legea este întotdeauna, locală, națională, internațională. Este a unei culturi și a unui spațiu.”
Și aș adăuga, în final, faptul că această parabolă scoate în evidență tocmai contiguitatea, lucrurile se petrec segmentar, liniar, mereu în spațiul alăturat, nimic nu e coerent; nimeni nu are acces la lege, deși ea aparent este deschisă tuturor.
(prezentare realizată de Adriana Hurjui și Adina Dochița – Asociația Visum pentru Educație și Cultură)
credit foto: Onu Photos
Suntem și pe