Nervi – Laurențiu-Ciprian Tudor

Nervi este volumul de poezie al sociologului Laurențiu-Ciprian Tudor. Un sociolog nedeclarat în poezie, dar regăsit prin felul de a trata și de a aduce în lumină aspecte ale socialului prin poezie. Și un poet declarat în poezie. Două dimensiuni umane care reușesc să se îmbine și să creeze poezie apropiată, spun eu, de cititori. Este un volum care prinde teme precum viața cotidiană-urbană, femeia, condiția poetului, comportamentul uman, dar și trăiri ale autorului. Prezentarea este centrată pe volumul Nervi și este modul de a-l cunoaște pe Laurențiu-Ciprian Tudor.

Femeia văzută de Laurențiu-Ciprian Tudor pare a fi abordată mai degrabă dintr-o perspectivă religioasă prin „Ierbarul de nervi”, „Poem machist I și II”, „Iubita mea”, „Sinceritate”.

Poem machist I

Dacă femeia ar fi un răspuns
n-ar avea nici un rost
ea nu poate umple golul
dimpotrivă;
ea este o altă specie.

Dacă femeia ar fi un răspuns
Nu ar putea fi decât grădină, gară sau plajă.

Dacă femeia ar fi un răspuns
Ea ar putea fi în cel mai bun caz carte
ceva despre voluptate, liniște, uitare, muzică,
ceva care să amestece tăcerea hamletiană.

Fiul meu e și el o întrebare
dintr-o altă întrebare,
de aceea
poate ține loc de răspuns
doar așa
ai putea crede în sens, în speranță, în vară.

Comportamentul uman și cotidianul-urban îl regăsim în „Odă femeii muncitoare”, „Icar însurat”, „Anaconda”. O poezie care te izbește în prezent și cumva creează și o conexiune cu un trecut imediat și care conturează o imagine puternică, tangibilă, despre socialul actual. Desigur, un aspect al acestui social.

Odă femeii muncitoare

Odă femeii muncitoare care mă înghesuie prin autobuze
care mă calcă brutal pe picioare
și țâșnește glonț la scaune când se dechid ușile,

Odă femeii muncitoare
care a construit socialismul
zână a strungurilor
mamă victimă și mamă vampir
saltea de mitocan.

Odă ei cu damf de metru de bere,
cu rachiu de pufoaică și cu vin prost și mult de țară,
ea e femeia închisoare
femeia vestigiu
în ea s-a rătăcit grația până la nebunie,
menadă fără zeu
săgeată fără țintă
nuntă fără lăutari.
Odă femeii muncitoare
tunsă scurt
cu instinct de boxer
curul pătrat și picioare butuci,
singura diferență între ea și agresorul ei
e ugerul
ca o stafidă în două coarne
ca la capre.

Eu sunt fiul acestei lumi
m-a adoptat un violoncel și o melismă
am rătăcit cu cărțile ca cu căruțele cu coviltir
am risipit furia
de aceea:
Odă femeii muncitoare
care m-a avortat!

Condiția poetului și trăirile sale sunt în „Ziua mea”, „Orașul acesta II”, „Tristețe”, „Poem despre margine”, „Cronică”, „Poezia”, „Poetul nu trebuie să aibă mormânt”, „Chitara”, „Liniște”. Poetul văzut ca spirit în afara lucrurilor fizice, ca element de conștiință, de raportare pentru oameni. Poetul ca ființă sau ca nivel superior vieții cotidiene. Poetul ca devenire.

Chitara

Să las fluviul să curgă din mine
asta a fost tot ce am vrut
acum mă plâng pe mine răposatul și neîmplinitul
o chitară se tânguie și mă îngână
amintind;

Poetul are venele legate direct la Dumnezeu
prin ele curge o muzică roșie;
„Bă – va fi întrebat poetul – ce ai făcut cu muzica
din vene?!
unde e fluviul nevăzut ce trebuia Nil să fie celorlalți?!”

Poetul nu trebuie să fie pe lângă
să fie pe dinafară
pe deasupra,
nu legat de lume,
de idoli,
de datorie…

Poemul „Poezia” poate fi considerat viziunea poetului asupra poeziei, a ce poate fi ea și ce poate crea.

Poezia

Poezia este un rachiu fin
obținut prin distilarea repetată
a tristeții de sine;
uneori poezia este un vin șampat și
dulce
picătură de avânt spre fericire;
alteori e un elixir licoros
amestec concentrat de frumusețe a
lumii și de grea suferință,
atunci poetul e un supraviețuitor
un soldat sătul de războaie
doritor de tihnă și de lumină,
ar muri, dar amintirea fericirii și
clipele pline nu-i îngăduie
un poet nu depune armele
un poet nu-și uită cauza
el merge înainte
chiar în pofida vieții
el e de partea fericirii
la bine și la rău
el o mărturisește chiar împotriva
absurdului și a demonilor
atunci poezia e un elixir licoros
amestec concentrat de frumusețe a
lumii și de grea suferință,
ea se bea încet, în liniște, surâzând
ca la o cherasmă athonită.

Credit foto: Cicerone BSC

Material realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură