Vrăjitorul – Vladimir Nabokov

Vrăjitorul – Vladimir Nabokov

Vrăjitorul este un bărbat trecut de 40 de ani, cu „o profesie rafinată, precisă și oarecum lucrativă”, cu baston și care „avea parte de cifre, de culori și de întregi sisteme de cristale” și „învățase să-și tempereze dorința”, un pedofil atras de școlărițe pentru care, deși nu acționase niciodată conform impulsurilor avute, „simpla apropiere a rochiei (…) era suficientă pentru a începe să facă liniile de pe hârtie să tremure și să se dizolve” (Vrăjitorul, p. 19 – 20).

credit foto: Flickr.com/jeronimo sanz

„Cum să ajung în acord cu mine însumi?” este întrebarea cu care începe cartea lui Nabokov. Gata să accepte orice sacrificiu, putem spune că personajul experimentează ceea ce Lacan numește „jouissance”.

Conform acestuia există două definiții ale conceptului. Prima se referă la un exces al vieții, adică o vitalitate supraabundentă, care nu are legătură cu emoția, afectul, iar a doua face referire la desfătări dincolo de conceptul plăcerii, o bucurie/desfătare cu două tăișuri. Pentru a descrie termenul, Lacan spune despre acesta că „începe cu un gâdilat și se termină cu un foc de benzină”. (Lacan). Jouissance ține de corp, este locul în care viața și moartea se întrepătrund, se conectează, unde devin una și cealaltă.

Personajul este prins într-un joc al fantasmei, aceasta fiind cea prin care dorința care arde în el poate fi menținută: „Astfel, aveau să trăiască mai departe – râzând, citind cărți, minunându-se de licuricii aurii, vorbind despre închisoarea cu ziduri înflorite a lumii și el avea să-i spună povești și ea avea să asculte, mica lui Cordelie, iar lângă ei marea avea să respire sub lună” (Vrăjitorul, p. 103). Dorința este, de altfel, cea care protejează. În cartea sa, „Écrits”, Lacan spune despre dorință că este un mecanism de apărare pentru „a nu merge dincolo de o limită în jouissance”.

Personajul, „un maestru al disimulării loviturilor de fulger” (Vrăjitorul, p. 43) leagă o relație intimă cu mama fetei pe care o visează pe tot parcursul cărții, chiar căsătorindu-se cu aceasta în vederea atingerii scopului său. Un foarte bun manipulator, personajul este calm, răbdător și foarte tacticos, își gândește planul pas cu pas, deși nerăbdarea și dorința lui ascunsă sunt de câteva ori pe cale să-l dea de gol. Astfel, pe parcursul acțiunii, „lupul singuratic se pregătea să-și pună boneta de noapte a bunicuței” (Vrăjitorul, p. 90), gândind de fiecare dată propozițiile pe care le spune, comportamentele pe care le are, drăgându-și glasul și tonul vocii, astfel încât aparențele să arate un om echilibrat, fără intenții negative.

Personajul apare în viața celorlalți ca un salvator (o ajută cu bani pe mama fetei, se căsătorește cu mama fetei, deși aceasta este foarte bolnavă și poate muri oricând), ca un om „curat” (când femeia se interesează de istoricul lui) și reușește să atragă, să se strecoare și să-i ademenească pe ceilalți, vrăjindu-i cu capacitatea lui tacticoasă de a influența. Ne lovim în carte de o situație conflictuală, de un dualism, care, în termenii lui Freud, ar putea lua forma id-ului și ego-ului/super-ego-ului. Primul este interesat doar de satisfacție, al doilea conduce modalitățile prin care se ajunge la satisfacție, limitând-o totodată.

credit foto: Flickr.com/Pablo Fernández

Caracterizat de o gelozie ascunsă, caută ferirea „prizonierei” de normalitate („trebuia să fie deosebit de precaut și să n-o lase să se ducă nicăieri singură, să stea de veghe ca ea să nu se propie de alți copii sau să nu aibă ocazia să stea la taclale cu femeia de la aprozar”), ferire ce vine de fapt ca protecție pentru el însuși: „cine știe (…) ce monstru, odată ajuns la urechile unui străin, ar putea fi oferit înțelepților spre examinare și dezbatere” (Vrăjitorul, p. 101). Deși conștient că ceea ce face este greșit, bărbatul acționează în finalul cărții, este descoperit și devine agresiv („te fac eu să te potolești!”; „bătrâna cuceri cheia, el îi trase rapid o palmă peste obraz” – p. 133) și fuge, găsindu-și sfârșitul, când „filmul vieții plesni” (Vrăjitorul, p. 135). Dacă totul se învârte, după cum spuneam la început, în jurul termenului „jouissance”, iată că personajul a atins limita despre care am menționat mai devreme, jouissance reprezentând „calea către moarte” (Dicționar introductiv de psihanaliză lacaniană – Dylan Evans, p. 163).

Vrăjitorul de Nabokov este o carte dură, nemiloasă atunci când citești descrierile destul de directe ale autorului. Este o carte care, în pofida subiectului nu tocmai ușor de digerat, te face să o citești până la capăt, să o analizezi. Este o poveste, după cum a fost văzută de Wall Street Journal, despre „crimă și pedeapsă”.

Material realizat de Adriana Hurjui, sociolog, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură