Minority report

 
 

10806286444_aaa829b7ea_n

(credit foto: aici)

Regizor: Steven Spielberg
Scriitor: Philip K. Dick
Scenariști: Scott Frank și Jon Cohen
Actori: Tom Cruise, Collin Farrell, Samantha Morton, Max von Sydow

Subiecte:

1. Există liber arbitru sau oamenii au o viață predestinată, un viitor care nu poate fi schimbat?

2. Este moral să închidem un om înainte de comiterea unei infracțiuni? Când mai exact putem vorbi despre prezumția de vinovăție?

3. Putem lua decizii cu privire la viața unui om în urma unor rapoarte ale unui computer, pornite de la predicții întocmite subiectiv?

4. Până unde putem merge pentru păstrarea ordinii?

Acțiunea are loc în viitor, când, în urma unor experimente, trei indivizi deprind abilitatea de a vedea viitorul – „precogi”. Indivizii devin piatra de căpătâi a unei campanii de prevenire a infracțiunilor grave, ei proiectând, prin intermediul tehnologiei, imaginile cu crimele care urmează să aibă loc. Programul se arată de-a lungul timpului drept un succes, rata criminalității scăzând treptat și ajungând, în anul în care se petrece acțiunea, 2054, la zero victime. Practic, cei trei „cogi” oferă imagini care compun descrierea cazului, poliția intervenind chiar înainte ca aceste cazuri să aibă loc: „Mr. Marks, by mandate of the District of Columbia Pre-Crime Division, I’m placing you under arrest for the future murder of Sarah Marks.” (Domnule Marks, prin mandatul Diviziei de Prevenire a Criminalității din Districtul Columbia, ești arestat pentru viitoarea crimă asupra Sarah Marks). Raportul majoritar ia naștere prin suprapunerea predicțiilor celor trei cogi, iar aspectele care se potrivesc cel mai bine devin o citire fidelă a viitorului.

Până aici totul pare minunat și simplu: prevenirea crimelor, zero victime, pare o societate care prioritizează siguranța populației. Însă lucrurile nu stau chiar așa. Ca în orice sistem, există probleme, erori, iar aici apare discuția despre aceste rapoarte minoritare („minority report”) care dau și titlul filmului: ceea ce aflăm este că, uneori, unul dintre cei trei cogi nu oferă aceeași viziune asupra situației din viitor ca ceilalți doi și, din viziunea acestuia, individul care pare să facă o crimă are alternativă și are șansa de a alege altă variantă.

Astfel, în momentul în care personajul principal, John Anderton (jucat de Tom Cruise), apare în raportul majoritar ca împușcând un om pe care nici măcar nu-l cunoaște, pornește în găsirea raportului minoritar, care să îi poată oferi un viitor alternativ. Anderton află că, uneori, toate cele trei rapoarte oferite de cogi diferă, chiar dacă unele dintre ele au elemente comune, lucru care indică de fapt că nu există un raport majoritar, ci mai multe rapoarte minoritare, pe care computerul le suprapune în analiza sa, scoțând acele elemente comune și considerându-le ca decisive în acțiunea viitoare a individului. Fiind șeful poliției, situația lui Anderton, atunci când i se arată că va comite o crimă, este diferită față de a celorlalți urmăriți, întrucât el a avut de la început acces la informație, la viziunile cogilor și fiind astfel capabil să își modifice acțiunile, invalidând astfel programul de prevenire considerat de succes. Putem spune că este o încercare de a dovedi că este un individ liber, că poate alege și că poate fi nevinovat.

Anderton își dă seama că în situația lui, de a alege alte variante de acțiune, s-au aflat mulți alți condamnați, oameni care au fost închiși din cauza acelui așa-zis raport majoritar, în ciuda erorilor acestui sistem și a faptului că oricare dintre condamnați ar fi putut alege un viitor alternativ.

În film, Anderton răpește unul dintre cogi, pe Agatha, care, de altfel, este și cea mai talentată dintre ei, pentru a afla raportul minoritar cu privire la el. Astfel, ajunge să afle și despre raportul minoritar al unei crime misterioase și scoate încă o dată la iveală erorile din acest sistem, dar și un caz de abuz la care ia parte șeful lui Anderton, care, cunoscând erorile și adevărul despre întocmirea rapoartelor, se folosește de acestea pentru a-și mușamaliza o crimă făcută chiar de el. Mai mult decât atât, se dovedește că, de fapt, acest raport minoritar nu reprezintă neapărat excepția, ci acel raport cu privire la crima misterioasă era de fapt cel real, cel care se întâmplase și care fusese mușamalizat, printr-un plan foarte bine gândit de altfel.

Concluzia la care putem ajunge e oarecum liniștitoare, dându-ne seama că invidizii sunt ființe „vii”, care pot alege, că sunt ființe libere, care au capacitatea și posibilitatea de a acționa în diverse modalități, că pot lua decizii și că nu sunt predestinați unui comportament. În același timp, apare și un paradox: pe de o parte, sistemul de prevenire a criminalității se dovedește a fi un succes (pre-cogii prezic cu succes crimele și acestea sunt oprite înainte de a se petrece) și, simultan, un eșec (dacă acele crime sunt oprite, înseamnă că ele nu mai au loc, prin urmare, predicțiile pre-cogilor asupra viitorului nu mai sunt reale).

O altă problemă a acestui sistem este invazia acestuia în viața intimă, iar aici avem scena în care Anderton este căutat de către poliție în clădirea în care acestuia i s-a făcut operația la ochi. Poliția dă drumul pe scările clădirii unor „păianjeni-roboți”, care intră în apartamentele oamenilor fără acord. De fapt, este un acord tacit, o regulă socială impusă. În momentul în care păianjenii intră în apartamente pentru scanarea retinei, ne sunt prezentate viețile celor care locuiesc acolo: unii se ceartă, alții fac sex, familii care iau cina sau sunt la toaletă, dar cu toții se opresc din activitatea lor pentru câteva secunde, cât le sunt scanați ochii.

„Minority report” poate fi analizat și prin prisma panopticismului lui Foucault, iar personajul principal, Anderton, experimentează conceptul din ambele părți: din interior, ca observant și executant al controlului și al puterii, dar și din exterior, drept criminal, ca cel observat, cel urmărit. Controlul constant al aparatului care deține puterea: scanările constante la fiecare intrare în clădiri, metrou, recunoașterea persoanelor chiar și atunci când intră în magazine, reținerea informațiilor cu privire la ce au mai cumpărat odinioară, viteza cu care se mișcă toate – echipamentele poliției, mașinile automate, viteza cu care se identifică locurile crimelor viitoare etc, toate aceste aspecte pot fi evaluate prin prisma teoriei lui Foucault. Sistemul de prevenire a criminalității creat în film reprezintă, fără doar și poate, Panopticonul, iar Anderton descoperă erorile sistemului chiar din interiorul acestuia.

Panopticon

 (http://minorityreport.wikia.com/wiki/Minority_Report_Wiki)

Finalul filmului apare ca o declarație, o mărturie, cu privire la acțiunile întreprinse de șeful programului și a programului în sine, final pe care l-am putea încadra în conceptul lui Lacan, de „traversare a fanteziei”, de „trecere dincolo de fantezie” („traversing the fantasy”). În psihanaliză, ceea ce apare la finalul „vindecării” este traversarea fanteziei. A traversa fantezia este a accepta că obiectul este ceva postulat de sine (un principiu de bază) ca mijloc de compensare față de experiența castrării. După Zizek, subiectul află adevărul despre propria persoană, fantezia devenind un mijloc de acordare a suportului pentru înțelegerea realității. Fantezia nu încetează să existe, cu atât mai mult cu cât realitatea nu există fără fantezie, deși aceasta din urmă nu face parte din realitatea individului, dar e undeva acolo. În fantezie, integrezi trauma din realitate cu scopul de a suporta realitatea mai ușor. Totuși, fantezia poate intra peste realitatea ta personală și poate declanșa trauma. Traversarea fanteziei nu elimină fantezia, însă aceasta din urmă nu mai servește drept un mecanism de apărare în fața simptomului, ci devine simptomul însuși.

Material realizat de Adriana Hurjui, sociolog, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *