Fericirea, după Russell, este o stare care se dobândește printr-un proces de autocunoaștere și alungare a singurătății, de înlăturare a tendinței noastre de refugiere în propriile temeri și de a păși cu o anumită doză de curaj într-un tablou în care prietenia, familia, interesele și pasiunile noastre ne pot ajuta să vedem lumea în care trăim cu alți ochi.
Plecând de la cauzele nefericirii, așa cum le vede el, Russell oferă prin cartea sa o călătorie prin principalele aspecte care ne construiesc viața: de la competiția care ne sufocă în „lupta pentru existență” și succes, spre plictisul care „într-o anumită doză (…) este un ingredient necesar vieții”, dar fiind de preferat să facem diferența între plictisul „rodnic” și cel „abrutizant”, ajungând la explicațiile asupra modului în care oboseala și individa, în toate tipurile și formele sale, ne pun cu ușurință piedici în atingerea fericirii și amintind și de sentimentul inoculat încă de mici asupra păcatului, toate aceste practici ne consumă energia de care avem nevoie pentru a ne putea bucura, liniștiți, de viață.
M-aș opri puțin asupra a câtorva aspecte pe care le-am regăsit de multe ori la cei din jur, unele chiar la propria persoană. Astfel, la subiectul abordat de Russell în capitoul „Frica de opinia publică”, mi-a rămas atenția asupra unui aspect pe care îl regăsesc de actualitate, într-o societate posesivă, care creează mai degrabă confuzie decât suport celor mai tineri: „tinerii care se află în dizarmonie cu mediul social înconjurător ar trebui, atunci când își aleg profesia, să caute una care să le ofere șansa unui anturaj apropiat sufletește, chiar dacă asta ar antrena o importantă pierdere în materie de venit. De multe ori nici nu sunt conștienți de o asemenea posibilitate, dat fiind că nu au despre lume decât cunoștințe foarte limitate și-și pot lesne închipui că prejudecățile cu care au ajuns să se obișnuiască acasă se întâlnesc peste tot”.
Un alt aspect considerat de Russell consumator de energie și creator de nefericire ține de modul în care abordăm conceptul de „afecțiune”: „oamenii pregetă să ofere afecțiune de teama suferinței pe care le-ar putea-o provoca fie chiar persoana căreia i-o dăruiesc, fie răutățile și clevetirile altora. Omul e îndemnat la precauție atât în numele moralei, cât și în numele experienței de viață, rezultatul fiind descurajarea generozității și a cutezanței în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate și mânie față de omenire, deoarece mulți indivizi își reprimă astfel de-a lungul întregii lor vieți ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală”.
Discuțiile continuă și sub aspectul familiei, în care afecțiunea din cadrul acesteia poate fi o reală sursă de fericire. Totuși, când ne gândim sau vorbim despre „familie”, ne lovim de diferite ipoteze, mult mai complexe, pe care Russell nu le abordează în cartea de față. Punctează totuși câteva lucruri importante, care merită luate în seamă și analizate; de exemplu aspectul „posesivității excesive” a părintelui față de copilul său, care în general creează o dependență majoră a acestuia din urmă față de primul și scade capacitatea copilului „de a se confrunta cu realitățile lumii”.
Este imposibil să citești cartea și să nu te regăsești acolo, în diferite aspecte, mai multe decât cele prezentate mai sus – prin discuții despre mania persecuției, muncă, resemnare și interese impersonale – prezentate de Russell în maniera sa proprie: cu calm, bunăvoință dar și cu ochi critic, reușind să contureze un portret al drumului către fericirea la care tind indivizii să ajungă: „Orice nefericire rezultă dintr-un fel de dezintegrare sau lipsă de integrare: dezintegrarea poate exista înăuntrul eului, prin lipsa de coordonare între psihicul conștient și cel inconștient; lipsa de integrare există între eu și societate când cele două nu sunt sudate între ele de forța unor interese și simțăminte obiective”.
Vă dorim lectură plăcută!
Articol realizat de Adriana Hurjui, membru Asociația Visum
Suntem și pe