M-a făcut Mişu (în Fericirea la locul de muncă) să mă mobilizez şi să scriu despre, că de mult timp vroiam, relaţia angajat – angajator şi angajat – angajat cu poziţie de conducere/manager. Personal nu cred în fericire sau nefericire la locul de muncă. Termenul de fericire e supraapreciat când vorbim de locul de mună. Nu asta căutăm la un loc de muncă, ci câştigul. Munca aş trata-o mai degrabă ca pe un schimb bazat pe o înţelegere. În schimbul muncii prestate se dau bani sau produse care pot fi schimbate foarte repede în bani. Şi fiecare persoană îşi are stabilit un nivel propriu de câţi bani vrea şi în consecinţă un nivel de câtă muncă oferă.
Însă situaţia în mare este descrisă de Mişu în articolul său, ne învârtim cumva la muncă, să dăm sau să primim altceva, fără a mai ţine cont de înţelegere. În acest context Mişu dă o reţetă pentru cei care au poziţia de manager, o linguriţă cu patru picături (numărul orelor lucrate, distanţa mică faţă de putere, indemnizaţii pentru şomaj consistente, training-uri). Mi se pare că reţeta, pe care managerii ar trebui s-o ştie (dacă nu o ştiu nu sunt pregătiţi pentru a fi manageri), este într-o lume în care angajaţii îşi cunosc şi îşi respectă partea de înţelegere, în timp ce managerii sunt escrocii. Nu vrea să scuz managementul de proastă calitate, şi cel mai probabil unii manageri sunt escroci (dar aici au un imbold prin prezenţa fiscală a statului). Dar trebuie să recunoaştem că nici angajaţii nu sunt pregătiţi să muncească, mai exact nu sunt pregătiţi sau nu vor să respecte înţelegerea. Şi aici vorbim de o practică socială, vorbim de generaţii de angajaţi şi de manageri care au tratat munca în felul descris de Mişu. E destul de greu de înlăturat o practică veche.
Toată munca asta pe care noi o prestăm este pentru a ne face o viaţă pe placul nostru, deci pentru a trăi. Şi orice intervenţie a companiei la care lucrezi, a managerului, în viaţa ta, fără voia ta, este o agresiune, un abuz la fiinţă (ore suplimentare de exemplu).
Dar o să merg pe modelul propus de Mişu, de reţetă, şi nu pentru a fi fericiţi la muncă, ci pentru a exista companii/organizaţii stabile, rentabile, autonome, competitive.
1. Colaborare şi înţelegere/acord. Activitatea e structurată pe echipe. Într-o echipă nu există manageri. Toţi membrii echipei ştiu ce presupune activitatea lor şi sunt orientaţi spre livrarea rezultatelor, eficienţă. Compania împarte câştigul cu membrii echipei sau echipelor şi nu dă/utilizează salarii.
2. Eficienţa este dată de competenţă. Echipa de lucru ar trebui să fie formată din oameni care sunt pregătiţi fiecare pe o parte din activitatea echipei.
3. Nu mai vorbim de program de lucru. Fiecare membru al echipei ştie ce are de făcut şi când.
4. Nu substituim înţelegerea cu altceva (training, sală de fitness, team-building/party).
5. Critica, ingredient principal. Aici sunt de acord cu Mişu. Trebuie să existe critică şi autocritică, adică analiză şi exprimare.
Material realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură
Suntem și pe