Sau „Copacul vieții”, oricum The Tree of Life a fost filmul văzut la Seara de Film Brașov, în data de 10 octombrie 2015. Un film care ne propunea o călătorie introspectivă, impresionantă, asupra a ce ar fi viața. Nu este o pilulă sau un verdict, ci te lasă sau chiar te provoacă să pui întrebări sau cel puțin să spui că nu ai înțeles ce este viața.
Este un film care merge pe cadre prelungite, dar bine realizate tehnic, care nu este foarte dinamic, fără acțiunea marilor creații hollywood-iene, deși este un film american, cu text puțin. Un film în care îi regăsim pe Brad Pitt și pe Jessica Chastain, doi actori care îți lasă impresia unui film foarte bine făcut.
Filmul se poate spune că arată cele două tipologii, masculin și feminin. Dacă masculinul este autoritar atât în relațiile de societate cât și în cea de familie, femininul este iubirea necondiționată pe care o mamă o acordă copiilor săi și care în final ar putea fi soluția pentru o societate foarte faină.
Este o călătorie despre viață de la macro spre micro și înapoi la macro, pe care regizorul Terrence Malick o pune foarte bine ca fir narativ. Pe partea de macro abordează formarea vieții pe pământ, soarele ca sursă de viață, la fel ca și apa.
Pe partea micro, și aici vine discuția puternică, ne duce cu povestea într-un exemplu specific, în SUA, Texas, anul 1956. Este tocmai motivul pentru care filmul nu stă în picioare ca film introspectiv asupra vieții. Cazul specific ales duce filmul, forțat oarecum, înspre unul de ordin social, care arată organizarea paternă a unei părți din SUA la 1956. Și să vedem de ce.
Într-adevăr, avem tipul masculin, autoritatea și tipul femininul, iubirea. Dar am fi naivi să spunem că așa suntem noi. Putem spune că așa era construită America anilor respectivi și poate toată lumea. Adică, știm cu toții că încă suntem într-o lume paternă, în care masculinul impune regulile jocului. O situație precum cea descrisă în film o citesc în felul următor. Tatăl/soțul merge la muncă și furnizează resursele financiare pentru familie, în timp ce femeia trebuie să stea acasă, să gătească, să spele și să aibă grijă de copii. Masculinul funcționează pe principiul „ca să reușești în viață nu trebuie să vadă ceilalți că ești bun”. În timp ce femininul stă și înghite, fără comentarii, comportamentul autoritar, agresiv al masculinului asupra copiilor. În acest context, femininul, care este, într-o măsură, complice la comportamentul autoritar masculin prin faptul că nu opune rezistență, nu poate să facă altceva decât să-și iubească copiii. De fapt, este singurul lucru care îi rămâne de făcut, să-și iubească copii. Este, în fapt, chiar un refugiu pentru feminin pentru a-și salva viața de la una nefericită la una și cu bucurii.
Iubirea este salvatoare pentru feminin, nu și pentru masculinul care este într-o bătălie de supraviețuire, care trebuie să asigure nevoile și resursele familiei. Bătălia în care este angajat masculinul dezumanizează și desensibilizează. Și dacă ar fi să venim către prezent, o să vedem că și femininul este în situația masculinului. Adică, mama, după ce lucrează 8-10 ore pe zi, nu mai are chef de jucat cu copiii, mai ales după ce mai face și niște mâncare și spală rufe.
Mai degrabă filmul ne arată un social, o construcție umană urâtă, în care oamenii se folosesc unii de ceilalți, în care viața este în pericol tocmai datorită modului în care ne construim socialul. Iar viața ca introspecție, ca emoție, ca și conectare la univers și depășirea existenței fizice nu poate fi atinsă, fiindcă socialul nu permite.
Material realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură.
Suntem și pe