Blog Archives

Camera foto nu declanșează singură. Ea prinde în cadru doar ceea ce este „lăsată” să vadă de către cel care fotografiază. Fotografia devine artă atunci când fotograful are un proiect, o idee, atunci când construiește și propune o temă, o trăire. Altfel, fotografia este o captură de contidian care se pune în sertar și se dă uitării, lăsând falsa impresie a unei realizări.

Ideea interviului mi-a venit de la prima întâlnire avută cu Dan Dinu, la Okian Brașov, întâlnirea care lansa proiectul „Întâlnire cu fotografia”, undeva în iulie 2014. Fotografia începe ca o pasiune, înainte de a învăţa tehnica foto. Fiecare pasiune începe cu o mică poveste, întâmplare şi din acel moment creşte. O parte din încercările în fotografie se opresc în căutarea tehnicii universale, perfecte, dar fără pasiune, emoție şi o poveste a fotografului. Din această perspectivă demersul lansat de Dan Dinu şi Librăria Okian Braşov este chiar necesar. Printr-o serie de interviuri încercăm să vedem poveştile, pasiunea, emoţiile, trăirile, mesajele fotografilor şi ale fotografiei lor.

Este un exercițiu de descoperire, de cunoaștere și de memorie prin fotografie și prin inspirația oamenilor care declașează trăiri prin aparatele lor. Fotografia poate fi un motiv de a face și de a fi sau un document de studiu sociologic și istoric.

thebum31. Spune-ne câteva cuvinte despre tine.
Îmi este greu să vorbesc despre mine la modul concret, de frică probabil să nu par total neinteresant. :) Sunt un om obișnuit căruia îi placea să stea pe-afară destul de mult, să meargă pe munte, să călătorească, să facă mișcare și să fotografieze. Sunt încă în căutare de lucruri pe care nu le înțeleg, dar pe care le simt că-mi suflă-n ceafă și că mă bântuie din când în când. Acum trăiesc cumva din fotografie, adică organizez ture foto, dar asta are mai mult legătură cu turismul decât cu fotografia. Mă fascinează însă discuțiile cu oamenii care mă-nsoțesc. Învăț multe de la ei și nu doar legat de fotografie. Asta-i de fapt partea cea mai tare de care ei nu-și dau seama. Și-ncerc și eu să-i ajut oferindu-le câteva indicii și posibile direcții de dezvoltare. Creștem împreună. În rest, mai plec în aventuri, atât cât îmi permit mintea, corpul și buzunarul. (more…)

1 Comment

Mihok Tamas 1(interviu cu Mihók Tamás)

  M-am ridicat. L-am citit cu uluire și cu tremur. M-am uitat în mine și, citindu-l în continuare, mi-am dat seama că nu mă pot așeza pe fotoliu. Nu se cade. A se dejuna în picioare, cu tălpile nude, cu atenția febrilă. Am rămas în picioare și nu am crescut. M-am micșorat. Am plâns. Nu mi-aș fi dorit să plec, ci să rămân acolo. Și să caut. Neuitat și nesfârșit. Boabe de cuvinte pentru a crește. Odată ca niciodată.

Când te-ai apucat de scris și de ce?

Din cauza desuetudinii operelor literare studiate la școală, scrisul ca formă de expresie m-a atras abia după ce îmi aflasem limitele în arta plastică și arta murală, graffiti-ul.

În perioada adolescenței jucam pe Cupidonul oriunde apucam, în curtea școlii sau printre blocuri. Îmi plăcea să cred că amicii mi se pot confesa oricând, fără rețineri. Apoi, dacă era cazul, le făceam lipeala. Cred că, în primă fază, aceste „audieri” mi-au trezit fascinația pentru povești. Am început să admir puterea cuvântului, să mă tem de el, să experimentez fel de fel de replici. Creasem un joc cu legi nescrise și consecințe directe. Un joc guvernat de cuvânt. Până la atingerea maturității, toți prietenii mi-au fost cobai și cred că, într-o oarecare măsură, și eu lor. Declicul s-a produs totuși puțin mai târziu, odată ce o serie de deziluzii mi s-a revărsat în ogradă aproape simultan. O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign. Și ar mai fi cu carul. Pensula se dovedi prea fragedă în fața avengurii ranchiunilor strânse laolaltă. Tot atunci îl citisem pe Bacovia pentru prima dată. La 16 ani, destul de târziu. Reversurile ostentațiilor s-au instalat încet și comod în mici ficțiuni derulate zilnic în imaginația mea sub formă onirică, ori în mod deliberat. Și am început să scriu… (more…)

No Comments

10921788_1389979884636786_2001973727_n(interviu cu Paula Lavric)

  Paula Lavric nu are nevoie de descrieri fastuoase și cu atât mai puțin a sa carte. Pentru că cititorul va fi absorbit cu siguranță de firul insolit al cuvintelor scrise cu naturalețe și cu o sensibilitate sufletească distinctă. Cititorul va fi mai mult decât un oaspete în sufletul unei tinere. Va cutreiera, va cunoaște și se va cunoaște. Nu va ocoli și nu se va împiedica. Pentru că drumul către și în acest suflet se va desluși cu fiecare pagină, cu fiecare dor. Cu finețe. Cu sine.

Scrii și te scrii, citești și ești citită, creezi și te creezi, trăiești și te trăiesc oamenii atunci când deschid cartea ta. De unde a pornit această „treabă” cu scrisul, Paula?
Cunosc scriitori care spun că, pentru a scrie, mai întâi trăiesc. Eu cred că trăiesc în timp ce scriu, iar viaţa mea este un fel de scuba diving, unde scrisul este mult-aşteptata „gură de aer” de la suprafaţa apei, când respiri cam pe furate, după care te scufunzi din nou să explorezi lumea. Scrisul meu s-a născut din nostalgia locurilor natale. Nu aveam mai mult de nouă ani când, împreună cu familia, am părăsit pământul uscat al Dobrogei pentru un spaţiu exagerat de prietenos, unde spiritul meu refuza să se acomodeze. Din acest refuz de a vedea lumea – lume pusă sub metafora unui cancer fatal – s-a născut Disputa din Micul Paris… Iar de dragul valurilor Dunării, am început să scriu (de mână) rânduri ondulate, unul sub altul, dintr-o parte a paginii în cealaltă. Protagonista, Marga, nu face decât să îşi exprime dorurile, iar întregul roman, asemenea unei sărbători, capătă valenţele unui prilej de revedere cu toate persoanele dragi. (more…)

No Comments

Camera foto nu declanșează singură. Ea prinde în cadru doar ceea ce este „lăsată” să vadă de către cel care fotografiază. Fotografia devine artă atunci când fotograful are un proiect, o idee, atunci când construiește și propune o temă, o trăire. Altfel, fotografia este o captură de contidian care se pune în sertar și se dă uitării, lăsând falsa impresie a unei realizări.

Ideea interviului mi-a venit de la prima întâlnire avută cu Dan Dinu, la Okian Brașov, întâlnirea care lansa proiectul „Întâlnire cu fotografia”, undeva în iulie 2014. Fotografia începe ca o pasiune, înainte de a învăţa tehnica foto. Fiecare pasiune începe cu o mică poveste, întâmplare şi din acel moment creşte. O parte din încercările în fotografie se opresc în căutarea tehnicii universale, perfecte, dar fără pasiune, emoție şi o poveste a fotografului. Din această perspectivă demersul lansat de Dan Dinu şi Librăria Okian Braşov este chiar necesar. Printr-o serie de interviuri încercăm să vedem poveştile, pasiunea, emoţiile, trăirile, mesajele fotografilor şi ale fotografiei lor.

Este un exercițiu de descoperire, de cunoaștere și de memorie prin fotografie și prin inspirația oamenilor care declașează trăiri prin aparatele lor. Fotografia poate fi un motiv de a face și de a fi sau un document de studiu sociologic și istoric.

Tina Genovia Obreja

Tina Genovia Obreja

Luiza Boldeanu

Luiza Boldeanu

1. Spune-ne câteva cuvinte despre tine.

Tina: Numele meu este Tina Genovia Obreja, am 36 ani și locuiesc în Bârlad. Cochetez cu fotografia din 2005, când m-am hotărât să merg la primul meu workshop.
Luiza: Mă numesc Luiza, am 27 de ani și locuiesc în majoritatea timpului în București. Am început să practic fotografia, cred că în 2007, când am decis că locurile în care mergeam la acea vreme, cu job-ul, merită imortalizate și arătate oamenilor din jurul meu. Dar fotografia travel nu a fost îndeajuns așa că am început să mă provoc singură în a realiza proiecte pe fotografia documentară, apoi ușor proiecte pe fotografia fine art și conceptuală. (more…)

No Comments

Teodora Gheorghe(interviu cu scriitoarea Teodora Gheorghe)

Scrie despre sfârșit, dar versul îi este început. Scrie fără ocolișuri, ludic, imaculat și marcant. Bucăți din suflet. Și n-au nevoie de necropsie. Poemele-i sunt inextingibile, tocmai pentru că visele ei nu au hotar. Scrie leal și fără urmă de enfază. Cartea Teodorei nu-i deloc funebră. Invitație la Iepure. Pentru oameni.

Când și cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris?
În copilărie, când aveam vreo opt ani. Atunci am scris prima poezie, despre moartea unui cerb. Cred că m-au inspirat poeziile lui Eminescu. Auzindu-le, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să scriu şi eu versuri şi rime.

Cum te ajută scrisul în viaţa de zi cu zi?
Scrisul e o modalitate de a-mi aşterne o parte din şuvoiul de gânduri pe hârtie, ca să mă cunosc dincolo de zidurile minţii. Îmi provoacă imaginaţia, creativitatea şi originalitatea exprimării.

În cât timp ai scris primul volum de poezii?
Aş putea spune că „într-o viaţă de om”, pentru că primele poezii au fost scrise prin adolescenţă, altele mult timp mai târziu, volumul fiind cu adevărat încheiat în primăvara anului trecut, atunci când mi-am făcut de fapt curaj să le scot din sertar şi să le dăruiesc celorlalţi, după câştigarea concursului naţional de „Incubatorul de condeie”. (more…)

No Comments

Mă numesc Iulia Iosif, sunt studentă la Facultatea de Litere din Alba Iulia, anul II. Prima poezie a fost publicată în revista liceului în anul 2010, în acelaşi an am participat la un concurs interjudeţean, Primăvara tinerilor poeţi, de la Râmnicu Vâlcea la care am obţinut Premiul I. Am avut colaborări cu reviste precum Gând Românesc din Alba Iulia, Candela Sătmarului din Satu Mare, Oglinda Literară din Focşani și site-ul Ortodoxia Tinerilor.

Am cunoscut-o pe Georgiana Tofoleanu înainte să încep colaborarea cu un site, ea scria de câtva timp pentru acest site şi ţin minte că mi-a atras atenţia un articol de-al ei. I-am lăsat un comentariu la care mi-a răspuns, am început să discutăm, apoi am păstrat legătura pe parcursul anilor. Ideea interviului a fost una spontană. I-am citit manuscrisul înainte să fie tipărit şi m-am gândit că dacă la volum nu pot în prezent să aibă oamenii acces, măcar ar putea să cunoască o tânără care are un talent ce promite multe.

Vom putea vorbi despre Înviere doar atunci când vom învăța să iubim și să ne iubim

10735938_1534700066766808_920611576_n

Georgiana Tofoleanu

(interviu cu scriitoarea Georgiana Tofoleanu)

Primul său volum de poezii a luat naștere de curând la Editura Etnous din Brașov. În prezent lucrează la a doua sa carte, proză de această dată. Pentru ea, poezia este „un coagulant aparte, care împiedică închegarea durerilor lăuntrice, acide”, iar arta este însăși „un vas cu emoții caste, însă devorante”. (more…)

No Comments

aAtenţie, articolul este sub forma unei poveşti pentru că e vorba despre o poveste de viaţă.
Mediaş, aşa a început ce avea să fie cel mai frumos weekend din iulie, petrecut în Braşov. De fapt, e vorba de oameni ai Mediaşului, oameni care m-au ajutat atunci când am avut nevoie, pentru care simt o apropiere şi pentru care am o datorie morală.

La scurt timp mi-a venit rândul să ajut un medieşean pe care nu-l cunoşteam şi despre care nici nu aveam referinţe. E vorba de poetul şi prozatorul Laurenţiu Oprea.

Să vă spun cum am ajuns să-l cunosc. (more…)

Vă invit să-l cunoașteți pe Andrei Adumitroaie, un tânăr ambițios din Piatra-Neamț, dansator, un tip introvertit, cu care mi-a făcut mare plăcere să stau la povești.
danceAre potențial… și nu numai că are potențial, dar și vrea să facă ceva cu viața lui. Ceea ce este de admirat. Îi admir optimismul și dorința de a încerca. Sunt mulți tineri care deși au anumite calități, nu le fructifică, le ignoră, dar nu și Andrei, el știe că vrea să danseze și chiar acționează în privința asta, privind lucrurile pe termen lung. Am văzut în el un om frumos, care nu renunță la pasiunea și la visul său. Iar un om care are aspirații, trebuie susținut.

Adriana: Spune-mi câteva lucruri despre tine.
Andrei: Mă cheamă Andrei Adumitroaie, am terminat Liceul Sportiv, am făcut atletism de performanță, pe urmă m-am apucat de kinetoterapie. Mă gândeam inițial să fac teatru sau ceva sociologie, marketing, să am contact cu lumea, dar m-am hotărât să fac kinetoterapie, să ajut oamenii. Între timp, având contact cu muzica și ascultând muzică mi-a plăcut să dansez, mă uitam la videoclipuri cu dansatori și mi-aș fi dorit să ajung și eu ca unul din dansatorii pe care îi vedeam la televizor. Așa… ce să mai zic? Sunt din Piatra Neamț.

Adriana: Zi-mi de când ai început să dansezi. Cum ai început?
Andrei: Bine… nu știu să zic o dată exactă când am început să dansez sau o vârstă… nu știu… Cred că primul impuls referitor la dans mi l-a dat bunicul meu; eram super mic și era muzică populară la televizor și dansa bunicul meu, eu nu știam să dansez și mă lua pe tălpile lui și mă învârtea prin casă. În liceu, cu un prieten bun de-al meu, ascultând noi muzică ne chinuiam noi să dansăm, încerca să mă învețe el pe mine niște pași, nici el nu știa bine, dar ne chinuiam amândoi să dansăm, țopăiam și râdeam unul de altul de cum ne mișcam și am continuat așa, ca o modalitate de a mă relaxa, de a mă destinde, de a mă destresa. (more…)

No Comments
12
2% pentru Asociația Visum 124 Days 16 Hours 50 Minutes 52 Seconds
Detalii