Termenul „persona” provine din limba etruscã și inseamnă „om cu mască”. „Persona” în teoria lui Jung reprezintă „masca” pe care omul o arată celorlalți, și care îi permite să se adapteze lumii înconjuratoare, aflată adeseori în conflict cu adevărata lui personalitate. În teatru, „persona” este personajul care reprezintă vocea autorului.
„Persona” este numele filmului văzut pe 16 mai 2015 la Seara de Film Brașov. Este un film care ne-a pus la încercare, fiind o puternică provocare de a desface înțelesurile pe care Ingmar Bergman le așează cu măiestrie artistică. Este un film cu un decor minimal și cu numai cinci personaje, din care două țin primul cadru. O paranteză pe care o văd necesară, regizorul și actorii, cu excepția unei actrițe (Liv Ullmann, care este din Norvegia – în rolul Elisabet Vogler) sunt suedezi.
Este un film despre dualitatea umană: pe de o parte o găsim pe Elisabet, care alege să stea închisă în interior (sau poate nu e alegere), să rezolve totul de una singură, cu o minimă comunicare cu cei din jur, eventual doar cu cei pe care îi consideră „autoritate superioară” și care pot oferi ceea ce ea nu are (ca exemplu concret ar fi scrisorile pe care Elisabet le trimite doctoriței ei); pe de altă parte, ne întâlnim cu extrovertul, cu Alma. Ea își proiectează dorințele, cerințele asupra celor din jur, astfel că Alma își povestește viața și ajunge chiar să și ceară lucruri din partea lui Elisabet. Regăsim două feluri de a fi: unul prietenos, deschis, reprezentat de Alma, personaj care poate părea problematic tocmai pentru că este deschis și își arată trăirile și experiențele de viață și un fel de a fi reținut, pe Elisabet, care comunică doar strictul necesar și care poate părea că se folosește de ceilalți. Aici trebuie menționat că Elisabet este pacienta Almei, fiind considerată „bolvană” tocmai pentru că refuză să vorbească cu lumea și iese din tiparele societății. Alma ia astfel forma „salvatorului”.
Filmul alb-negru, care poate fi considerat unul psihologic, este creat de Bergman prin cadre de aproape cu cele două protagoniste, prim-plan, iar jocul dintre lumină și umbră are un rol foarte important în arătarea tensiunii și a expresivității actrițelor.
Filmul mai poate fi văzut și ca o poveste de dragoste, dintre Alma și Elisabet, care ajung să se iubească stând una cu cealaltă, în absența altor oameni. Vorbim despre o relație care se naște dintr-un firesc al petrecerii timpului împreună, care crește pe măsură ce timpul trece și care nu poate fi respinsă, doar nerecunoscută și întoarsă în direcția dezacordului, a refuzului.
Un film de văzut, un bun exercițiu de gândire, de analiză, de interpretare. Spor la vizionare. Și după vă așteptăm comentariile, părerile voastre.
Mai multe despre Persona și Ingmar Bergman găsiți aici.
Material realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură.
Credit foto: flickr.com – Truddy
Suntem și pe