„Ne-am putea oare închipui un om care greșește mereu acolo unde noi considerăm eroarea exclusă și nici nu o întâlnim vreodată? El spune, de exemplu, cu aceeași siguranță (și cu toate semnele ei) ca și mine că locuiște în cutare loc, că are cutare vârstă, că vine din cutare oraș etc., dar totuși se înșală. Atunci, cum se raportează el față de această eroare? Ce trebuie eu să presupun? Întrebarea este: Ce trebuie să spună aici logicianul?” (L. Wittgenstein. 2013. p. 53).
Jocurile de limbaj reprezintă un punct important în abordarea lui Wittgenstein. Experiențele noastre, lucrurile pe care le învățăm de-a lungul timpului ne oferă o bază pe care de cele mai multe ori nu o contestăm, ci din contră, ajungem să avem asupra lor o multitudine de certitudini, ne determină să clasificăm lucrurile în certe și îndoielnice, în adevărate și false. Poate fi pus tot ceea ce pretindem că știm la îndoială? Există oare lucruri pe care le putem clasifica drept certe? Pornind de la propozițiile lui G. E. Moore, Wittgenstein abordează chestiunea certitudinii și îndoielii, o abordare a anilor târzii ai vieții autorului. El aduce în discuție o serie de situații care așază față în față scepticii și criticii scepticismului.
Suntem și pe