În data de 28 iunie s-a desfăşurat încă un eveniment din seria Atelierul de Idei, de data aceasta unul dedicat personalităţii şi creaţiei shakespeariene. Dezbaterea a fost organizată de către asociaţia Visum şi a beneficiat de expertiza d-lui Marius Cisar, actor la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov, care a oferit celor prezenţi o viziune de ansamblu asupra operei literare aparţinând marelui dramaturg englez.
Ca şi în cazul evenimentelor precedente, accentul s-a pus pe dezbaterea de idei, plecând de la ideea că educaţia nu ţine doar de cadrul formal al unităţilor de învăţământ, ci poate fi regăsită oriunde se strâng oameni care au opinii comune sau diferite, însă care sunt deschişi la nou şi dispuşi să asculte argumentele celor din jur şi să reflecteze asupra lor în mod conştient.
Seara culturală a fost împărţită în trei secţiuni distincte. Prima dintre ele a constat în dezbaterea asupra unor repere generale din creaţia lui Shakespeare, exemplificate cu citate din texte, aceasta fiind urmată de reliefarea rolului pe care dramaturgul l-a avut în evoluţia teatrului, făcându-se aici o paralele între condiţia lui Hamlet şi cea a actorului din timpurile noastre şi, mai apoi, s-au citit şi comentat anumite fragmente literare. Bonusul a luat forma unei scurte discuţii despre distructivitatea iubirii dintre Romeo şi Julieta. În urma prezentării, discuţiilor şi a diferitelor puncte de vedere s-a ajuns la următoarele puncte comune, după cum voi exemplifica în cele ce urmează.
Pornind de la stările contradictorii prin care trece Hamlet în opera cu acelaşi nume, invitatul special al acestei ediţii constată faptul că actorul nu se joacă doar neîngrădit cu natura umană, dar se joacă cu limitele umane (…) astfel încât acesta oscilează între extreme pentru a se impune în faţa publicului (M. Cisar). De aici rezultă valoarea didactică pe care o oferă Shakespeare actorilor şi spectatorilor, întrucât multitudinea de simţiri şi tensiunea creatoare care-l definesc în crearea personajelor sale nu fac decât să sporească şi mai mult emoţia estetică în rândul celor care vin să-l joace sau să-l vadă pe Hamlet.
Faptul că Hamlet dezvoltă mai multe ipostaze contradictorii ale fiinţei stă drept mărturie pentru demonismul său (M. Cisar), întruchipat de către cele două spirite care i se arată, unul care îndeamnă la răzbunare pentru moartea tatălui său, regele, celălalt mult mai misterios, care afirmă mereu Cunoaşte-mă, care poate fi înţeles şi prin dictonul antic cunoaşte-te pe tine însuţi!
Personalitatea oscilantă a prinţului din Danemarca o marchează deopotrivă şi pe fata care se îndrăgostise de el, Ofelia, care cedează deoarece nu poate să trăiască Raiul şi Iadul în acelaşi timp. Totuşi, în Shakespeare personajele nu suferă ca-n tragedia antică (M. Cisar), sau nu în acelaşi mod, făcând apel la descrieri care ne mişcă inima nu prin pleiada semantico-lexicală, ci prin simplitatea şi obiectivitatea cu care sunt ele înfăţişate, după cum şi Hamlet, aflat în faţa morţii, afirmă cum nu se poate mai elementar, însă totodată epic, că Restul e tăcere. În plus, majoritatea personajelor din piesele lui Shakespeare oglindesc personalităţi care par a ne fi contemporane, gata să se vândă pentru a-şi atinge obiectivele. Aşadar, pleiada de emoţii care-l transfigurează pe Hamlet şi îl schimbă profund, dimpreună cu simplitatea stilului în care acesta este portretizat, ce vine însoţită de complexitatea ideilor din text, toate fac din această piesă o capodoperă şi, prin ea, din Shakespeare un vizionar al lumii moderne, un autor complet.
În continuarea dezbaterii iniţiale am citit celebrul monolog al lui Hamlet, care începe cu mereu actuala şi binecunoscuta întrebare: A fi sau a nu fi… , urmată de cuprinderea sensurilor din dialogul care are loc între Hamlet şi Ofelia şi a ideilor cuprinse în Testamentul lui Shakespeare, toate venind ca o ilustrare a celor spuse mai înainte.
În ceea ce priveşte iubirea cu consecinţe dezastroase dintre Romeo şi Julieta, invitatul nostru consideră, iar mai apoi şi noi, faptul că ei trăiesc o iubire egoistă, care nu ţine seama de cei din jur şi nici măcar de ei, contrar clişeelor culturale care îi înfăţişează pe cei doi în termenii iubirii tandre şi nevinovate, victime ale sorţii şi răutăţii celor care îi înconjoară. Această viziune antitetică îşi are originile în însăşi opera lui Shakespeare, în situaţia de la finalul dramei, deoarece acest mare creator de personalităţi nu degeaba îşi sacrifică personajele, chiar şi când vine vorba de comedii, căci, în esenţă, în cadrul creaţiei lui se ascund adevărate drame, specifice omului modern şi frământărilor sale.
Articol scris de Bogdan Ene
Suntem și pe