„Ne-am putea oare închipui un om care greșește mereu acolo unde noi considerăm eroarea exclusă și nici nu o întâlnim vreodată? El spune, de exemplu, cu aceeași siguranță (și cu toate semnele ei) ca și mine că locuiște în cutare loc, că are cutare vârstă, că vine din cutare oraș etc., dar totuși se înșală. Atunci, cum se raportează el față de această eroare? Ce trebuie eu să presupun? Întrebarea este: Ce trebuie să spună aici logicianul?” (L. Wittgenstein. 2013. p. 53).
Jocurile de limbaj reprezintă un punct important în abordarea lui Wittgenstein. Experiențele noastre, lucrurile pe care le învățăm de-a lungul timpului ne oferă o bază pe care de cele mai multe ori nu o contestăm, ci din contră, ajungem să avem asupra lor o multitudine de certitudini, ne determină să clasificăm lucrurile în certe și îndoielnice, în adevărate și false. Poate fi pus tot ceea ce pretindem că știm la îndoială? Există oare lucruri pe care le putem clasifica drept certe? Pornind de la propozițiile lui G. E. Moore, Wittgenstein abordează chestiunea certitudinii și îndoielii, o abordare a anilor târzii ai vieții autorului. El aduce în discuție o serie de situații care așază față în față scepticii și criticii scepticismului.
Abordarea lui Wittgenstein este una care reușește să clatine multe perspective și evidențiază dacă o propoziție care începe cu „știu că…” poate căpăta sens sau nu. Pentru a ne da seama de asta trebuie să analizăm cu atenție circumstanțele în care utilizăm această expresie, observând astfel că pe cât de lipsit de sens poate fi un lucru într-un anumit context, la fel poate căpăta sens într-altul. „Dacă se schimbă jocurile de limbaj, se schimbă conceptele și, împreună cu conceptele, semnificațiile cuvintelor” (Wittgenstein. 2013. p. 52).
Veți găsi în cartea lui Wittgenstein o abordare proprie autorului, exemple din viața de zi cu zi care nu fac decât să mai dărâme o cărămidă din modul de tratare al scepticului. Indivizii, noi, nu optăm pentru ceea ce numește Wittgenstein „sistem de referință”, ci ne însușim acest sistem prin socializare, prin învățarea jocurilor de limbaj. Astfel, siguranța poate deveni opusă cunoașterii, în măsura în care convingerile care stau la baza sistemului de referință ajung să fie însușite de toți membrii unei comunități sau alteia, iar de multe ori nu tot ceea ce considerăm a fi adevărat sau cert este supus analizei pentru a stabili dacă o afirmație este adevărată sau falsă.
Discuția poate continua, însă vă las pe voi să descoperiți mai multe în cele 676 de paragrafe ale uneia dintre cele mai interesante abordări filozofice. „Trebuie să ții seama de faptul că jocul de limbaj este, ca să zic așa, ceva ce nu poate fi prevăzut. Vreau să spun: Nu este întemeiat pe ceva. Nu este rațional (sau irațional). El există – ca și viața noastră” (L. Wittgenstein. 2013. p.138).
Material realizat de Adriana Hurjui, membru al Asociației Visum pentru Educație și Cultură.
Suntem și pe