Sâmbătă, 31 mai, a avut loc un eveniment important pentru viața culturală brașoveană. La Librăria Okian Brașov a vut loc proiecția filmului „Aurora”, în regia și scenografia lui Cristi Puiu, pe care de altfel îl știți și ca autor al filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, urmată de o întâlnire cu regizorul Cristi Puiu, alături de care au mai fost prezenți Cristian Pralea (lect. univ. dr. Facultatea de Litere din Brașov) și Mihai Vacariu (autorul cărții „Îndrăgostit de Tarkovski”). Întâlnirea, sub moderarea lui Florin Ifrim (gazdă și organizator), redeschide un proiect mai vechi, Okianoteca, care își propune constituirea unui club al pasionaților de film.
Trebuie să spun din start că această primă întâlnire a fost un maraton pe tema filmului românesc. Proiectia filmului a durat trei ore, iar după o jumătate de oră de pauză au mai fost încă trei ore de discuții. Trebuie să recunosc că filmul este un test al răbdării, mai ales că românul și-a cam pierdut răbdarea la aproape orice.
N-aș spune că „Aurora” este tocmai un film de cinema, ci mai degrabă un exercițiu social (sociologic) pe care fiecare ar trebui să-l facă, acasă, singur și apoi să-l discute cu ceilalți. Aurora ilustrează foarte bine individualismul, alienarea și depărtarea oamenilor, care merge până în teritoriul psihozei. Fiecare actor social are agenda, dorința și nevoile lui și trage de cei din jurul său, fără a asculta, fără a-i lua în considerare, și care pune o presiune constantă cerând ascultare și cerând să se facă lucrurile într-un anume fel.
Despre Cristi Puiu pot să spun că e un artist, care reușește să pună secvențele vieții, prin care ne regăsim de altfel, într-o peliculă făcută cu foarte multă muncă și eforturi și de care îți dai seama doar atunci când ajungi să stai față în față cu el. „Aurora” a pornit de la o idee, subiectivă de altfel, dar pentru care a făcut o muncă imensă de documentare. A luat parte la investigații reale, cazuri de crimă petrecute în București, luând contact cu o lume pe care cei mai mulți dintre noi nu o întâlnesc toată viața.
În „Aurora” este vorba de un criminal, Viorel, care este și personajul principal și care iese din normalitatea socială în momentul divorțului trecând în spațiul răzbunării, al absenței sociale, al demenței, în a-și lua viața sub propriul control, în a-și da o misiune și de a le arăta celor din jur, care i-au influențat putenic parcursul vieții până la divorț inclusiv, că nu pot scăpa de faptele lor, de efectele pe care le produc în timp.
Cristi Puiu arată în „Aurora” o Românie dezolantă, mizeră, sufocantă, cu oameni mecanizați, supuși procedurilor sociale, instituții depășite (școala, poliția și familia), în care oamenii sunt singuri într-o multitudine de relații.
Recomand filmul „Aurora” și cred că intră la categoria trebuie văzut, deși mi se pare static. Dar așa cum spuneam, nu este doar un film și cu siguranță nu este unul american. Este fără efecte speciale, Cristi Puiu nefiind adeptul lor. Este o lucrare de artă făcută de pictorul Cristi Puiu.
Și în final, o temă de dezbătut, care s-a ridicat la discuția cu Cristi Puiu, de ce filmele „noului val de producție cinematografică românească” nu au prins foarte bine la publicul român? Văd două răspunsuri la această întrebare. Unul e acela că publicul românesc are un nivel slab în ceea ce privește cinematografia. Iar al doilea, multe din filmele românești, așa cum e și Aurora, sunt adevărate oglinzi ale societății românești, iar un public în continuă fugă și în continuă evitare-neasumare ale propblemelor sale nu dorește să-i fie readusă aminte condiția în care trăiește. Nu dorește să-și înfrunte problemele, ci să le ignore, forțând o „evadare” înspre altceva.
Articol realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură
Suntem și pe