În cadrul celei de-a doua ediții Seara de Carte Piatra Neamț, ce a avut loc vineri 20 martie, ne-am bucurat să ne reîntâlnim în același cadru prietenos, Ceainăria Teaz, cu o mare parte din cei care au fost alături de noi la prima întâlnire, dar și alături de alți iubitori de carte și de dezbateri. Ne-am bucurat să ne regăsim, cu câteva zile înainte de eveniment, și într-un articol din presa locală, ceea ce ne transmite că proiectul nostru, aflat încă la început, dar pe care alături de voi, îl vom dezvolta de la ediție la ediție, nu a rămas fără ecou, ci a stârnit interes. Acest fapt reprezintă pentru noi o confirmare și totodată o încurajare pentru inițiativa de a aduce acest proiect și la Piatra Neamț, drept pentru care vă mulțumim.
„Portretul lui Dorian Gray”, o carte ce îmbină reușit ficțiunea cu filosofia prin subiectul atât de complex, a stârnit discuții, timide la început, dar apoi, pe măsura aprofundării conținutului, din ce în ce mai pătrunzătoare. Am reușit din nou să citim împreună elemente din viața de zi cu zi prin intermediul unei cărți care ne-a provocat să aducem idei diverse, complexe, care ne-au pus pe gânduri sau ne-au oferit răspunsuri. Pornind de la subiectul abordat de Wilde, și anume posibilitatea existenței unui portret ce de fapt simbolizează oglinda sufletului în viața fiecăruia dintre noi, vă invităm în rândurile ce urmează să parcurgeți subiectul singurului roman terminat semnat Oscar Wilde, prezentare realizată la această ediție de Adina Dochița.
Vă așteptăm la întâlnirea următoare în număr cât mai mare și vă provocăm să ne prezentați chiar voi o carte care v-a impresionat. Mulțumim prietenilor de la Ceainăria Teaz și prietenilor de la Tele’M Piatra Neamț, a căror prezență prietenoasă ne bucură la fiecare ediție. Puteți urmări aici și filmarea de la eveniment.
„Îmi voi începe prezentarea cu un citat din cartea despre care urmează să vă vorbesc. “Scopul vieții e dezvoltarea sinelui. Atingerea propriei naturi într-un mod perfect, iată de ce suntem aici pe pământ, fiecare dintre noi. Azi, oamenii se tem de ei înșiși. Au uitat suprema datorie, datoria față de sine.”
„Portretul lui Dorian Gray” este singurul roman terminat a lui Oscar Wilde. Înainte de aprofundarea celor scrise în carte, am să vă vorbesc un pic despre omul Oscar Wilde, acesta fiind el însuși un personaj interesant. Mai întâi, așa cum apare el caracterizat la vârsta de 27 de ani într-un articol realizat de Costin Turchila,
“În ziua de 2 ianuarie 1882 cobora de pe vapor, în portul New York, un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o haină lungă, cu guler şi manşete de blană. Avea o faţă mai mult lungă decât ovală…Păşea cu distincţie, avea alură de om de rasă veche, mândru, captând imediat atenţia. Întrebat de vameşi ce are de declarat, răspundea de îndată, stupefiant: „N-am nimic de declarat în afară de geniul meu.” Era deja celebru în Anglia pentru nonconformismul afişat şi atitudinea critică, mai degrabă una de zeflemea la adresa societăţii în care trăia. Avea o popularitate uriaşă, ziariştii urmărindu-l ca pe o vedetă din zilele noastre: apăreau ştiri despre restaurantele pe care le frecventa, despre croitorii la care îşi făcea costumele, vorbele sale de spirit erau pe buzele tuturor.
Oscar Wilde era pe deplin încredinţat că „să fii puţin sincer e primejdios, dar să fii foarte sincer e absolut fatal.” Şi că: „Există două tragedii în viaţă: una de a nu-ţi satisface dorinţa şi alta, de a ţi-o satisface.” Și, de asemenea tot lui Oscar Wilde îi aparțin și spusele de care eu personal m-am îndrăgostit: „dacă promiți să nu întârzii prea mult, am să te aștept toată viața.”
Despre viața lui Oscar Wilde vă spun că se naște la Dublin în 1854, trăiește doar 46 de ani, se căsătorește la 30 de ani și are doi fii, iar la 32 de ani își are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross – la moartea acestuia din urmă, cenușa îi va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde. Declinul său începe la 37 de ani, când Oscar Wilde îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. Cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, la vârsta de 41 de ani, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia), va fi condamnat la închisoare. Doi ani va petrece în închisoare, timp în care va fi părăsit de către soție și copii.
Dupe eliberare, ruinat financiar și căzut în dizgrație, părăsește Anglia, petrecându-și ultimii 3 ani din viață în Franța.
Această Acesta prezentare a vieții sale cred că este necesară pentru a contura o imagine cât mai aproape de adevăr despre modernitatea scriitorului și acțiunile sale, la vremea aceea considerate excentricități și pedepsite ca atare.
Despre romanul sau Portretul lui Dorian Gray, așa cum vă ziceam, singurul terminat, avem mărturisirea lui Oscar Wilde către Andre Gide, un scriitor și critic francez, căruia îi dezvăluia:
„Vrei să ştii marea dramă a vieţii mele? E că mi-am pus geniul în viaţă, iar în opere mi-am pus doar talentul!” (Andre Gide, Amintiri despre Oscar Wilde). Această mărturisire vine în urma dezamăgirii de faptul că romanul Portretul lui Dorian Gray, în forma lui scrisă, nu se ridica la nivelul la care subiectul acestei opere se prezenta în varianta lui orală: „Cea mai bună scriere a sa nu e decât o palidă răsfrângere a strălucitei lui conversații. Cei ce l-au auzit vorbind găsesc că s-au înșelat citindu-l”!
Romanul, scris în câteva zile, reprezintă rezultatul unui pariu, asta „pentru că unul din prietenii mei susținea că nu voi putea scrie niciodată un roman.”, mărturisea Wilde aceluiași Andre Gide.
,,Portretul lui Dorian Gray”, este un roman de ficțiune, scris de Oscar Wilde în anul 1890 și publicat în același an, la Londra.
Fiind foarte îndrăzneț pentru vremurile în care a fost scris, romanul a fost criticat încă de la prima sa apariție, considerat scandalos și imoral.
Oscar Wilde și-a apărat opera în fața publicului britanic, dar a și făcut schimbări în conținutul acesteia și a adăugat o prefață celebră. Arta e inutilă. De aici pornește ideea artei de dragul artei: arta nu trebuie să fie moralizatoare, nu trebuie să predea o lecție despre decența umană, trebuie doar să fie plăcută și admirată.
Redau câteva rânduri din acasta prefață în care, din punctul meu de vedere, Wilde se explică genial, nelăsând drept la vreo replică.
„Artistul este creatorul de frumos. Țelul artei constă în a evidenția arta și a-l eclipsa pe artist. Nu există cărți morale sau imorale. Cărțile sunt fie bine scrise, fie prost scrise. Doar atât. Viciul și virtutea sunt pentru artist material pentru o artă.” Personajul principal este Dorian Gray, în jurul căruia este construit conflictul major al romanului: promisiunea sufletului acestuia în schimbul tinereții veșnice și încercarea lui de a se împăca cu propria conștiință reflectată în portretul său. Și acum, să vă vorbesc despre subiectul controversatului roman:
Peronajele principale ale romanului sunt:
• Basil, pictorul care îi realizează portretul lui Dorian Gray.
• Lordul Henry, prieten cu Basil și apoi tovarăș de nedespărțit a lui Dorian, un personaj ce-i influențează majoritatea acțiunilor lui Gray. De altfel, personajul care mie mi-a placut cel mai mult prin prisma zicerilor lui: “Oamenii care iubesc o singură dată în viață sunt cu adevărat niște oameni superficiali. Ceea ce ei numesc loialitate și fidelitate eu numesc fie letargia obișnuinței, fie lipsa de imaginație. Fidelitatea reprezintă pentru viața emoțională ceea ce consecvența este pentru viața intelectuală , o simplă recunoaștere a eșecului.”
• Dorian Gray, personajul principal în jurul căuia este alcătuită acțiunea romanului.
Personaje secundare
• Sibyl Vane, de care Dorian se îndrăgostește. Și aici e discutabil dacă se îndrăgostește de ceea ce reprezenta ea ca om sau se îndrăgostește doar de talentul ei actoricesc, aceasta fiind actriță.
• James Vane, fratele actriței care își dorește moartea lui Dorian pt a-și răzbuna sora.
Personajul prezentat de Oscar Wilde în romanul său e un tânăr incredbil de frumos, bogat și totodată foarte cult, care reușește să capteze atenția lui Basil, un pictor talentat și renumit. Fascinat de frumusețea ireală a lui Dorian, pictorul îl folosește de câteva ori drept model pentru tablourile sale. Romanul debutează cu scena în care Basil îi prezintă portretul lui Dorian prietenului său, Lordul Henry, scenă în care îi vorbește și despre nemulțumirea lui, deoarece potretul dezvăluie sentimentele lui pentru Dorian. Henry, un personaj excentric, dezaprobă convingerea pictorului referioare la tablou, considerâdu-l o capodoperă.
Ajuns în atelier, Dorian îl cunoaște pe lordul Henry și în conversația pe care o au, Dorian rămâne marcat și profund impresionat de argumentele aduse de lord subiectului dezbătut de către cei doi: natura efemeră a frumuseții și a tinereții. Concluziile la care se ajunge îl fac pe Dorian să deteste portretul realizat de Basil, tocmai pentru că e atât de perfect și peste ani, când el va fi bătrân și schimbat de vreme, îi va aminti de frumusețea lui de acum. Într-un moment de panică și dezamăgire, Dorian își făgăduiește sufletul pentru a putea trăi veșnic tânăr, iar portretul lui să îmbătrânească în locul lui, dar fără să știe că această dorință, tinerețea veșnică, se va transforma în blestem.
“Ce trist e! O să îmbătrânesc, o să devin oribil si îngrozitor. Însă portretul acesta o să rămână de-a pururi tânăr… Ce bine ar fi dacă lucrurile ar sta invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân veșnic tânăr, iar portretul să fie cel care să îmbătrânească! …Mi-aș da și sufletul pentru asta!”
În următoarele săptămâni, prietenia dintre Henry și Dorian devine din ce în ce mai solidă, amândoi având drept scop fructificarea tinereții și a plăcerilor trupești.
La scurt timp Dorian o descoperă pe Sibyl Vane, o actriță pe care o urmărește cu plăcere seară de seară, într-un teatru învechit din cartierele de mâna a doua ale Londrei. Îi declară dragostea sa și o cere în căsatorie, orbit de talentul actoricesc al acesteia, însă subitele sentimente romantice dispar cu repeziciune când aceasta joacă foarte prost în seara în care Dorian îi invitase pe prietenii săi, Basil și Henry, să o admire pe scenă. În urma acestei prestatii slabe, Dorian Gray o reneagă pe Sibyl, care își ia viața în aceeasi seară. Acesta este motivul pentru care mă întrebam dacă el s-a îndrăgostit de ea, de Sibyl Vane, sau doar de ceea ce era când se afla pe scenă, de talentul ei, pentru că, așa cum știm, dragostea, dacă într-adevăr exista, nu se termina la prima dezamăgire sau la primul neajuns. Nu se termina nici la urmatoarele , pentru că ceea ce credem noi despre ceea ce iubim e mai puternic decât ceea ce ni se arată.
La întoarcerea acasă, Dorian remarcă o schimbare nedefinită pe chipul tabloului dăruit de Basil – „o mică licărire de cruzime, imprecisă, fără o manifestare materială exactă, dar… existentă”. Speriat, hotărăşte ca a doua zi să se împace cu Sybil, însă această cugetare se dovedește întârziată, lordul Henry aducându-i vestea morții sale. „Simţi că sosise timpul să aleagă. Sau alegerea fusese deja făcută? Da, viaţa decisese pentru el – viaţa şi infinita lui curiozitate faţă de viaţă. Tinereţe eternă, pasiune infinită, subtile şi secrete plăceri, bucurii nestăvilite şi păcate şi mai nestăvilite – de toate va avea parte. Portretul va purta povara ruşinii lui – asta-i tot… Oare se va modifica la fiecare capriciu căruia îi va ceda? Va deveni un obiect monstruos şi respingător, ceva care trebuie ascuns într-o cameră încuiată, depărtat de lumina soarelui care pusese o tentă de aur şi mai strălucitoare pe minunea unduitoare a părului său? Păcat! O clipă se gândi să se roage ca legătura oribilă care exista între el si portret să înceteze. Se schimbase ca răspuns la o rugăciune, poate că tot ca răspuns la o rugăciune ar putea rămâne neschimbat. Şi totuşi, cine oare, dintre cei care ştiu câte ceva despre Viaţă, ar abandona şansa de a rămâne de-a pururi tânăr, oricât de fantastică ar fi această şansă sau oricâte consecinţe potenţiale ar avea ? […]
Între timp, Dorian ascunde portretul într-o cameră întunecată unde nimeni nu va putea să observe transformările ulterioare.
Cartea continuă cu acțiuni ce determină corupția sufletului, vorbește despre viciile vremurilor și ni se prezintă câteva dintre ocupațiile lui Dorian de-a lungul a 18 ani, timp în care potretul său ajunge complet schimonosit, ridat și schingiuit, transformat într-o figură – monstru, iar chipul lui Dorian își păstrează tinerețea în cele mai mici detalii, deși oamenii din jur erau marcați de trecerea timpului. Stilul său de viată si păstrarea trăsăturilor fizice în stare perfectă aduc cu sine bârfe la adresa lui Dorian. Pictorul Basil îl vizitează într-o seară, înainte de a pleca spre Paris, pentru a-l confrunta cu privire la zvonurile pe care le auzea de atâta timp. Într-un acces de furie, blamându-l pentru blestemul său, Dorian își ucide prietenul și îl șantajează pe Alan Campbell, o veche cunoștință de profesie chimist, să distrugă cadavrul. Pe mâinile personajului din tablou apar pete de sânge.
Dorind să își înece vinovăția, Dorian pornește înspre o tavernă de opiu și este aproape ucis de fratele lui Sibyl Vane, James. Scapă grație tinereții sale, deoarece nu arată de vârsta pe care ar fi avut-o ucigașul moral al lui Sibyl, însă nu pentru mult timp, deoarece James află adevărul. Dar acesta este ucis din greseală în cadrul unei petreceri de vânătoare în timp ce stătea ascuns, urmărindu-l pe Dorian. Văzând acestea, Dorian Gray cochetează cu ideea schimbării caracterului său, încercând să modifice portretul, însă lordul Henry îi dezvăluie că motivele din spatele nou regăsitelor remușcări sunt născute din vanitate.
Dorian decide să distrugă potretul pe care îl vede ca un simbol al conștiintei sale și înfige în tablou cuțitul cu care și-a ucis prietenul. În urma gestului comis, Dorian se degradează complet, ajungând să fie doar un biet om ramolit și este găsit de servitorii săi, alertați de un urlet sfâșietor. Trupul lui Dorian Gray prezintă toate semnele bătrâneții, iar portretul a revenit la starea inițială.
Deşi Oscar Wilde susţinea cu tărie că arta nu ar trebui să fie moralizatoare sau educativă, în final, Dorian este pedepsit pentru viaţa depravată pe care a dus-o. În mod ironic, Oscar Wilde, care era atât de vehement împotriva artei cu scop educativ, a ajuns să scrie un roman cu rol moralizator. Această secvenţă finală poate fi citită ca un act de izbăvire: înjunghiind portretul, Dorian ucide partea întunecată a sufletului său şi este eliberat. Portretul – care pe tot parcursul romanului a servit ca simbol pentru sufletul personajului – redevine frumos.
Simboluri surprinse în cartea lui Oscar Wilde:
Cele patru victime ale lui Dorian, au fost cronologic: actrița Sybil Vane, pictorul Basil, răzbunătorul – fratele actriței în devenire James Vane, și EL însuși, în momentul în care a încercat să spulbere blestemul pe care el însuși îl invocase. De fapt, cele patru victime ale sale sunt cele patru momente ale luptei lui Dorian, cu el însuși: Sybil Vane = depășirea definitivă a ideii de romantism și remușcare, Basil = încercarea de a scăpa de damnarea produsă de tabloul – oglindă a ceea ce devenise, răzbunătorul, deci James Vane = scăparea definitivă (evadarea) din coșmarul propriei sale conștiințe, el însuși = pentru că nimeni nu poate scăpa de propria sa conștiință. nici măcar ucigind “tabloul” care îl reprezintă. Referindu-se la cele trei personaje pe care le-a creat în Portretul lui Dorian Gray, Wilde a declarat: „Basil e ceea ce cred că sunt; Lord Henry ceea ce crede lumea despre mine; Dorian e ceea ce mi-ar plăcea să fiu.” S-a zis că de fapt, “Portretul lui Dorian Gray”, ascunde dureroasa nostalgie a lui Oscar Wilde, după propria sa puritate pierdută.
În „Portretul lui Dorian Gray”, Oscar Wilde decide să se joace puțin cu mințile cititorilor săi și inversează procesul. Adică Dorian Gray nu va mai îmbătrâni, toate ridurile și celelalte semne ale trecerii timpului urmând să fie transpuse doar pe pânza tabloului. Ideea centrală pe care Oscar Wilde o redă în acest roman este că orice faptă pe care o facem, se imprimă cu ușurință pe chipul nostru. Și astfel, trăsăturile unei persoane ajung să reprezinte suma faptelor comise de aceasta. De fapt, din „Portretul lui Dorian Gray” aflăm ceva despre noi înşine… Aflăm că nu putem să ne ascundem prea mult, chiar dacă nici unul dintre noi nu are, precum Dorian, ascuns în camera copilăriei, un tablou care să arate ceea ce e adevărat despre noi!
De ce a câştigat Wilde pariul?
Oscar Wilde a câştigat pariul cu cel mai important element al romanului său: timpul. Influenţa acestui roman creşte din ce în ce mai mult, iar taina o putem găsi în cuvintele unui filosof contemporan (Jean Baudrillard), care zice că ”Inevitabil, fiecare dintre noi are un geamăn malefic, inevitabil suntem supuşi unei dualităţi, întocmai ca Dorian, şi dacă nu ştim să integrăm în singularitatea noastră această dualitate, salvarea e prea puţin probabilă. „Nimeni nu este vreodată unul singur, fiecare se naşte în stare dublă şi este bântuit de propriul frate geamăn. Cei care rămân lipiţi de el sunt nişte morţi vii. Toţi suntem într-o măsură mai mare sau mai mică nişte morţi vii, prinşi în capcana unei identităţi malefice. Singularitatea nu poate rezulta decât din dedublare şi printr-o rupere a simetriei”.(Jean Baudrillard, Paroxistul indiferent, Editura Ideea & Design, Cluj, 2001). Romanul accentuează idea că frumuseţea nu este totul, sufletul este cel care ne arată adevărata frumuseţe. O carte simbol, la care ți se duce gândul ori de câte ori constați o discrepanță între ce vrea sa pară un om și ce este în realitate.
Din primul moment al existenţei sale, tabloul se schimbă dintr-un simplu obiect decorativ, într-o oglindă. Totuşi, pictura nu reflectă pur şi simplu înfăţişarea aşa cum ar face-o o oglindă obişnuită. În portretul pictat, se pot observa, până la cele mai mici detalii, sufletul personajului principal al romanului, al tânărului Dorian Gray. Oscar Wilde privea păcatul ca un element indispensabil oricărei forme de progres şi astfel, l-a discutat în romanul său. “Astăzi mulţi oameni mor din pricina unui bun-simţ perfid şi descoperă abia când este prea târziu că singurele lucruri pe care nu le regreţi niciodată sunt greşelile.”
Am sa-mi închei acastă prezentare tot printr-un citat: “Sufletul este o realitate cutremurătoare. Nu poate fi cumpărat, nu poate fi vândut şi scos la mezat. Poate fi otrăvit sau adus la desăvârşire. Există câte un suflet în fiecare dintre noi. Asta o ştiu.“ Iar în final, cea care moare nu e masca, ci conştiinţa, acea „monstruoasă viaţă-suflet”. Potretul lui va fi pe tot parcursul romanului un simbol al conștiinței sale arătându-i de fiecare dată aspectul adevărat al sufletului său.
Mi-a placut tare această carte și v-o recomand tuturor, pentru că este un roman despre dezvoltarea spiritului, a caracterului și chiar a sufletului.
Prin scrierea acestui roman, Wilde ne învață că negarea de sine ne ruinează viețile. Că pentru a scăpa de tentație trebuie să-i cedăm. Că marile evenimente ale lumii se petrec în interiorul creierului. Si că în creier, numai în creier, se săvârșesc marile păcate ale lumii.
Portret – devenit emblema vizibilă a conștiinței.
„Totdeauna! Iată un cuvânt spăimântător. De câte ori îl aud, mă cutremur. Le place atât de mult femeilor! Distrug orice poveste romanţioasă străduindu-se să o prelungească la infinit. De altmiteri e şi un cuvânt lipsit de înţeles. Cred că omul ar trăi viaţa deplin şi total, dacă ar da formă fiecărui sentiment, expresie fiecărui gând, realitate fiecărui vis.
E de-a dreptul monstruos felul cum oamenii de astăzi se apucă să-i vorbească pe alţii de rău spunând în spatele lor lucruri pe de-a-ntregul şi cu totul adevărate.
Ceea ce te farmecă e nesiguranţa. Văzute din ceaţă, lucrurile par minunate.
Singura cale pentru a scăpa de tentaţie este să-i cedăm.
Singura diferenţă între un capriciu şi o pasiune de-o viaţă este că întotdeauna capriciul durează puţin mai mult.”
(înregistrare a doua ediție Seara de Carte Piatra Neamț)
(prezentare realizată de Adina Dochița, Asociația Visum pentru Educație și Cultură)
Foto credit: Ionuț Butnariu, Onu Photos.
Suntem și pe