Vă invit să-l cunoașteți pe Andrei Adumitroaie, un tânăr ambițios din Piatra-Neamț, dansator, un tip introvertit, cu care mi-a făcut mare plăcere să stau la povești.
Are potențial… și nu numai că are potențial, dar și vrea să facă ceva cu viața lui. Ceea ce este de admirat. Îi admir optimismul și dorința de a încerca. Sunt mulți tineri care deși au anumite calități, nu le fructifică, le ignoră, dar nu și Andrei, el știe că vrea să danseze și chiar acționează în privința asta, privind lucrurile pe termen lung. Am văzut în el un om frumos, care nu renunță la pasiunea și la visul său. Iar un om care are aspirații, trebuie susținut.
Adriana: Spune-mi câteva lucruri despre tine.
Andrei: Mă cheamă Andrei Adumitroaie, am terminat Liceul Sportiv, am făcut atletism de performanță, pe urmă m-am apucat de kinetoterapie. Mă gândeam inițial să fac teatru sau ceva sociologie, marketing, să am contact cu lumea, dar m-am hotărât să fac kinetoterapie, să ajut oamenii. Între timp, având contact cu muzica și ascultând muzică mi-a plăcut să dansez, mă uitam la videoclipuri cu dansatori și mi-aș fi dorit să ajung și eu ca unul din dansatorii pe care îi vedeam la televizor. Așa… ce să mai zic? Sunt din Piatra Neamț.
Adriana: Zi-mi de când ai început să dansezi. Cum ai început?
Andrei: Bine… nu știu să zic o dată exactă când am început să dansez sau o vârstă… nu știu… Cred că primul impuls referitor la dans mi l-a dat bunicul meu; eram super mic și era muzică populară la televizor și dansa bunicul meu, eu nu știam să dansez și mă lua pe tălpile lui și mă învârtea prin casă. În liceu, cu un prieten bun de-al meu, ascultând noi muzică ne chinuiam noi să dansăm, încerca să mă învețe el pe mine niște pași, nici el nu știa bine, dar ne chinuiam amândoi să dansăm, țopăiam și râdeam unul de altul de cum ne mișcam și am continuat așa, ca o modalitate de a mă relaxa, de a mă destinde, de a mă destresa. Când auzeam muzică, începeam să dansez, să țopăi pe unde nu mă vedea nimeni. Și la petreceri am dansat și la un moment dat a venit cineva la mine și mi-a zis că dansez fain și am început să mă gândesc „băi, eu chiar dansez”. Ce făceam până atunci credeam că-i doar o joacă, că doar mă strâmb sau că fac niște mișcări care nu au neapărat o logică.
Adriana: …și ai ajuns să dansezi profesionist
Andrei: Da…și acum am început să dansez și mi-am dat seama că e o chestie care mă reprezintă și pot să spun că e un stil de viață, a devenit un stil de viață. Nu este zi în care să nu dansez. Și când fac mâncare dansez, mai vărs ceva și-mi spun „stai, oprește-te, stai liniștit, nu răsturna totul pe aici” (râde).
Adriana: Abordezi un stil mai underground de dans. Nu e chiar un dans obișnuit, pe care îl vezi în fiecare zi.
Andrei: Da, e un stil de dans de stradă, dar e underground pentru că nu e foarte bine mediatizat pentru că street dance-ul în originile lui a plecat de pe stradă, de la tineri din ghetto-urile Americii, care încercau să se afirme prin dans, neavând posibilitatea să se afirme în alt mod, fiind săraci. Și era un mod de a se exprima în primul rând și de a-și dezvolta latura artistică din ei într-un anumit fel. Și stilul pe care îl dansez eu este popping-ul; bine, acum, mai în prezent m-am apucat de popping. Până acum dansam pe drum & bass. Popping-ul are altă tehnică în contracțiile musculare și mișcări care se opresc brusc, mișcări burște; cam prin asta se caracterizează dansul și prin valuri făcute din corp și din mâini. De ce-mi place stilul ăsta de dans și de ce m-am băgat, pentru că fiind un dans de stradă nu are o tehnică și nu are niște limite. Mai este și freestyle-ul – adică stil liber. Persoana care dansează, dansatorul, își creează propriile mișcări, stilul lui, care îl caracterizează pe el, care îl definește într-un fel pentru că dansul de stradă implică și transmiterea unui mesaj, o poveste spusă prin mișcări și exprimarea sentimentelor sau a unei trăiri, a unei emoții legată de stradă, de urban, legată de oraș, de problemele de pe stradă. Nu neapărat cele care se văd la televizor, probleme legate de viața de zi cu zi și încercările din fiecare zi.
Adriana: Are public stilul ăsta de dans?
Andrei: La noi are public…deși e underground, nu se vede foarte des, dar publicul e destul de restrâns. În orașele mari, Cluj, Timișoara, București, chiar și Iași se organizează evenimente de dans, dar sunt foarte rare și mici. Prin anul 2009 dacă nu mă însel… nu, din 2010, un ONG din Oradea a obținut autorizația sau mai bine spus a luat „patentul” sau ideea de la cei din America cu Hip-Hop International și se organizează o dată pe an preselecții pentru Hip-Hop International, care este un concurs de street-dance, de dans de stradă care a plecat din America. Momentan sunt, la Hip-Hop International, 43 de țări, printre care și România, iar în fiecare an este o preselecție, vin persoane din fiecare țară care dansează… din mai multe categorii de dans – popping-ul, b-boying-ul, break-dance-ul în care stilul de dans e în principal alcătuit din chestii acrobatice, sărituri din mâini și rostologiri puse pe dans, pe muzică, pe ritm. Așa… și mai este partea de „crew”, care înseamnă o echipă de dansatori care fac o coregrafie în care sunt elemente de dans de stradă. Finaliștii de la edițiile de pe țări se duc la finala din Las Vegas și concurează pentru finala internațională.
Adriana: Afară există posibilitatea să-ți câștigi existența din asta?
Andrei: Da… sunt la marile școli de dans de afară se predă street dance-ul în universități, ceea ce e un lucru bun. Afară, dansul de stradă a fost promovat, acolo s-a născut și a luat amploare și are un impact social foarte mare în comunitate pentru că mobilizează tinerii, iar mulți dintre dansatorii profesioniști de street dance, dansatorii talentați sunt implicați și în viața comunității și încearcă să atragă tinerii spre mișcare, spre un stil de viață sănătos și să-i distragă de la… nu știu, viața de cartier, să-i distragă de la criminalitate, de la consumul de droguri; din cauza consumului de droguri sunt mulți care ajung în închisori sau în școli de corecție. În ghetto-uri sau în cartierele mai mărginașe există probleme mari de genul.
Adriana: În România există șansa să-ți poți câștiga existența din dans?
Andrei: Există, deși… Nu pot să spun că e greu sau ușor, noi ne stabilim chestia asta, cât de greu sau cât de ușor ne e să facem un lucru. E greu din cauză că publicul nu e foarte deschis, nu e foarte educat, nivelul de cultură în România e… nu știu… am deschis subiectul ăsta, dar nu știu exact unde să-l duc (râde) ăăă… lumea nu e educată. Lumea, dacă vede ceva care e plăcut ochiului sau îi dă o senzație, o stare ceva… „am văzut chestia asta, nu o înțeleg, dar îmi place”. Prinde, prinde la public. În România a fost un mare… curent sau nu știu cum să-i zic… au fost pionierii trupa Simplu și Animal X … care au început cu dansul de stradă… acum vreo 10-15 ani. Au început ei și luase amploare mișcarea cu dansul de stradă, street dance-ul în România. Și foarte mulți tineri de atunci pe care îi țin eu minte s-au apucat să facă, să încerce să danseze…
Adriana: Cum crezi că ai putea promova astfel de activități?
Andrei: În primul rând prin educarea oamenilor. Educarea oamenilor se face în primul rând prin expunere… Ca dansator sau ca artist, trebuie să te expui. De exemplu, degeaba ești pictor și pictezi, ești un geniu la pictat, dacă stai cu tablourile tale în camera ta și te uiți numai tu la ele. Ca promovare… în afară de TV, trebuie promovat în stradă, între oameni, oamenii trebuie să vadă ce este street dance-ul, trebuie educați, explicându-le ce este street dance-ul, dansând în mijlocul lor, ca să vadă oamenii ce exprimă dansatorul, ce senzații lasă omului.
Adriana: Apropo de asta, ce mesaj crezi că transmiți unei persoane care se uită la tine când dansezi?
Andrei: Dansul de stradă este un dans care nu ține de reguli. Și ăsta e și principiul dansului de stradă, e neconvențional, nu are nici o regulă. E… exprimarea liberă. În dansul de stradă folosești tot ce-ți trece prin cap, folosești o bancă, folosești un copac, o floare, o bordură, un băț, un lemn. Și… e atitudinea, asta formează… cel puțin pentru copiii care se apucă de street dance; i-aș sfătui pe copii să se apuce de street dance pentru că le formează caracterul, personalitatea, le dă o anumită integritate socială, le dă un scop, le ridică încrederea în sine, percepția față de sine, percepția față de ceilalți… E chestia că ieși din rutină dansând, nu ești un roboțel care faci aceleași lucruri și ți-e frică să nu faci un pas în stânga pentru că o să spună ăla ceva, e o exprimare liberă, faci ce vrei tu… poți să-ți dai și pantalonii jos dacă-i nevoie (râde).
Adriana: Să înțeleg că de aia abordezi tu dansul ca formă de exprimare? Tocmai din cauza libertății pe care ți-o oferă?
Andrei: Da. Pentru că sistemul… în România, arta are foarte multe probleme. Și având în vedere și perioada noastră de comunism… oamenii au rămas cu niște sechele, mari sechele care se schimbă foarte greu. Au o frică de a se exprima, au o frică de a-și spune opiniile, de a spune ce cred, ce simt, fără frică, fără frica de a fi criticați, „uite, nu fac asta sau nu zic asta că o să mă judece ăla sau…”. Nu…ăsta-s eu și așa mă comport și așa sunt și asta mă face să mă simt bine.
Adriana: Spune-mi, te rog, cum arată o zi de a ta. (ore de antrenamente, bănuiesc că e muncă în ceea ce faci tu, nu poate face oricine pur și simplu…)
Andrei: Da. Nu poate face oricine… dar de fapt poate face oricine dacă muncește. Eu n-am știut să dansez, n-am primit cursuri de la nimeni. Țin minte că dansam în fața vitrinei din sufragerie. Câte ore… n-am un program fix, dar pot să zic că dansez minimum jumătate de oră în fiecare zi; între jumătate de oră și 2 ore.
Adriana: Mai faci și alte exerciții?
Andrei: Fac exerciții de forță, de mobilitate, exerciții de mimică, de echilibru.
Adriana: Zi-mi ce faci când nu dansezi.
Andrei: Ce fac când nu dansez… mă văd cu prietenii, mergem în pădure, urcăm pe deal, cântăm la chitară, ne plimbăm, ieșim la petreceri. Bine, asta e o parte, de distracție. În rest, eu sunt kinetoterapeut și mă ocup de persoanele care nu se mișcă așa de bine ca mine, mai în dificultate. Lucrez cu persoane cu probleme locomotorii, accidente vasculare, cu oamenii care sun paralizați și stau la pat, cu hernie de disc, fracturi, tot ce înseamnă kinetoterapie. Kinetoterapia înseamnă terapia prin mișcare. Cred că e ceva care se îmbină cu dansul, dar mă abat de la subiect.
Adriana: Crezi că te-a ajutat ce ai învățat la facultate, mă refer ca elemente care țin de corp…?
Andrei: Da, m-a ajutat pentru că…. oricum, știam multe lucruri în liceu, având contact cu sportul de performanță, am învățat multe de la profesorii noștri despre cum lucrează organismul nostru, limitele la care se supune, despre cum să îți dozezi energia… Și în dans, trebuie să fii atent la respirație. În antrenamente, dacă dansez foarte mult mă epuizez și apoi a doua zi nu mai pot să dansez… sau dacă dansez, nu mai am aceeași energie, același tonus.
Adriana: Dacă ar fi să compari stilul tău de dans cu un animal, care ar fi acela?
Andrei: Dacă ar fi să compar dansul cu un animal…Trebuie să mă gândesc ce animal se mișcă repede (râde)… un cameleon…
Adriana: Revin la partea cu „ce faci când nu dansezi”. Știu că te implici în activități care țin de mediul neguvernamental.
Andrei: Da, am fost voluntar în mai multe locuri, dar am fost voluntar într-un ONG care a făcut un eveniment care a ajuns la a treia ediție, Alambic de arte, proiectul OMU se numește… Proiectul OMU care prescurtat e Open Minded United. Și da, am fost voluntar, am dansat acolo ca voluntar, am ajutat la organizarea evenimentului cu tot ce se putea, de la cărat mese până la desenat cu cretă pe asfalt. Da, asta implică organizarea unui eveniment, adică sunt și chestii care nu neapărat ne fac plăcere să le facem, dar… Am făcut voluntariat și cu alte ocazii, și pe partea profesională, a kinetoterapiei, la Spitalul Județean, în cadrul Fundației Crizantema, am avut contact cu persoane cu handicap, cu probleme, cu dureri reumatologice. Și nu știu, voluntariatul, ce reprezintă pentru mine, cum aș putea să-l definesc eu – e o implicare, o energie pe care o consumi fără să ai o satisfacție materială, dar pentru că nu ai o satisfacție materială, dacă în urma ta s-au dat niște lucruri și sunt niște lucruri bune și cineva te-a apreciat pentru ceea ce ai făcut…
Adriana: Spune-mi dacă ai ceva planuri în ceea ce privește activitatea ta în perioada următoare.
Andrei: Da. Acum în toamnă, în octombrie, m-am înscris la preselecțiile „România dansează” pentru a vedea dacă sunt bun, dacă sunt apreciat. E un concurs, iar într-un concurs ai de învățat chiar dacă câștigi, chiar dacă pierzi. Așa… nu știu, încerc să-mi caut o portiță, să văd posibilitățile, dacă aș putea să colaborez cu artiști cunoscuți. Anul viitor mă gândesc să mă înscriu și la Hip-Hop International, aș vrea să ajung și la Las Vegas. (râde) Așa… nu știu… am început să-mi caut motive… îmi dau motive ca să evoluez în ceea ce privește partea de dans. Dansez, dar știu că e loc de mai bine. Și… da, mă pregătesc, vreau să mă motivez, să mă ambiționez să continui pe drumul ăsta pentru că îmi place și prietenii mei zic că dacă mă țin de treaba am șanse, e de bine.
Adriana: În încheiere te rog să spui trei cuvinte prin care ai descrie în momentul ăsta stilul de dans abordat. Primele trei cuvinte care îți trec prin minte când te gândești la ce faci tu.
Andrei: „Fii tu însuți”.
Adriana: Dacă mai ai tu ceva de adăugat…
Andrei: Mă gândesc să fac o comunitate națională, să încerc să adun toți dansatorii rătăciți din țară (râde), nu neapărat rătăciți, dar sunt grupulețe care încă mai dansează, încă nu știu să se promoveze, nu știu să facă ceva cu ceea ce știu chiar dacă sunt buni în ceea ce fac. Dar în România nu am văzut deschideri pentru dans, cred că dansatorii și-au creat ei portițele lor. E chestia că sunt dansatori care sunt izolați și mă gândesc că dacă voi reuși să creez o comunitate, poate aș reuși să organizez concursuri naționale de dans cum se organizează afară și organizând concursuri de dans și motivând dansatorii să continue cu pasiunea pe care au îmbrățișat-o, să n-o lase să moară, să se piardă, cred că și alți oameni, tineri și nu neapărat tineri, ar da mai multă importanță stilului ăstuia de dans. În plus, ca la orice eveniment mare care se face, și socializarea e foarte importantă. Da… to be continued (râde).
Foto: flickr.com – Robbert van der Steeg
Suntem și pe