Timp / credit foto: all-free-download.com
Timpul. E lucrul pe care am început să-l prețuiesc cel mai mult odată cu trecerea anilor. Timpul pe care-l oferim oamenilor, serilor de mai, petrecerilor, paharelor de vin roșu. E așa de mare darul să-ți ofere cineva timpul lui. E așa de important să existe întrepătrunderi, ciocniri, vibrații. E așa de bine să le prețuiești. Să nu lași niciun moment să-ți fugă de sub picioare, nicio secundă să plece fără a merita să fie povestită.
Eu știu. Că am dat tot ce am avut, chiar un pic mai mult. Am trecut de toate barierele pământești, am spintecat toate regulile stupide ale unei societăți îndopată de snobism. Am reușit să trec pe cealaltă parte a malului. Pe teritoriul indiferenței, al ființelor prea grăbite pentru a privi cerul. Am ajuns la un alt stadiu.
Râurile noastre nu se intersectau. În ceasurile târzii ale nopții, când în om coboară pofte avide de carne, am plâns cu amar la gândul că timpul tău nu-mi aparține. Că ai plecat prea departe, că acele două ore blestemate ale fusului orar mă îndepărtează prea lacome de tine. Dar nu regret. Nu, oricât de stupid sau ridicol ar suna. Ți-am spus tot ce aveam de spus, ți-am prezentat locurile reci și goale din viața mea. Am lăsat la ușa ta toate poverile pe care le aveam. M-am descătușat de corsetul inutil al nepăsării. Astfel, pentru prima dată, am devenit om. Cu zile mai puțin bune, cu părul nearanjat și multe celule moarte prin jur.
Râurile noastre cereau suflet viu, suflet stors de puterea covârșitoare a oxigenului. Râurile noastre curgeau, lovindu-se de bolovanii grei din noi, amețindu-ne cu episoade febrile de fericire. O fericire efemeră, trecătoare precum curcubeul în înaltul văzduhului. Eram într-o stare profundă de ebrietate în acele vremuri. Cauzată de prea multe vise, de durerea de a nu se întâmpla vreo intersectare miraculoasă. Râurile noastre reflectau timpul pe care ni-l acordam unul altuia, prelingerea clipelor perfecte care se întâmplau, nervozitatea apei tulburate de bucurie. Da, eram prea speriați și buimăciți de frumusețea din fața noastră, prea grăbiți pentru a o aprecia. Păcat mare, păcat de moarte am făcut când te-am lăsat să pleci, când nici tu nu m-ai chemat înapoi. Ne-am lăsat reciproc. Poate vom împărți aceeași cameră de tortură în iad, poate vom avea ocazia încă o dată să savurăm o cafea într-o cameră uitată, undeva departe, în inima munților. Poate voi mai întâlni vreodată parfumul dumnezeiesc care zace pe niște haine purtate demult, pătate cu prea multă voie bună și pasiune, pe care nici azi nu am avut curajul să le spăl. Parcă mi-aș decolora amintirile și, Doamne, unde voi mai simți mireasma lui, care mă trezea noaptea din somn?
Despre timp vorbesc. Despre minutele care se rostogolesc peste noi, goale și fără sens. Râurile noastre se varsă în locuri diferite, au alt ritm de curgere, adăpostesc alte specii de pești. Eu încă îmi beau cafeaua, departe de munți, de ape, de dulapul cu haine. De-un timp am secătuit, îmi admir singură adâncurile întunecate. De-un timp, e arșiță și mă simt în mijlocul deșertului. De-un timp, nu mai am timp!
scris de Aldea Adriana Gabriela, studentă la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea
Suntem și pe