Scrisul este mult-aşteptata „gură de aer” de la suprafaţa apei

(interviu cu Paula Lavric)

Scrii și te scrii, citești și ești citită, creezi și te creezi, trăiești și te trăiesc oamenii atunci când deschid cartea ta. De unde a pornit această „treabă” cu scrisul, Paula?
Cunosc scriitori care spun că, pentru a scrie, mai întâi trăiesc. Eu cred că trăiesc în timp ce scriu, iar viaţa mea este un fel de scuba diving, unde scrisul este mult-aşteptata „gură de aer” de la suprafaţa apei, când respiri cam pe furate, după care te scufunzi din nou să explorezi lumea. Scrisul meu s-a născut din nostalgia locurilor natale. Nu aveam mai mult de nouă ani când, împreună cu familia, am părăsit pământul uscat al Dobrogei pentru un spaţiu exagerat de prietenos, unde spiritul meu refuza să se acomodeze. Din acest refuz de a vedea lumea – lume pusă sub metafora unui cancer fatal – s-a născut Disputa din Micul Paris… Iar de dragul valurilor Dunării, am început să scriu (de mână) rânduri ondulate, unul sub altul, dintr-o parte a paginii în cealaltă. Protagonista, Marga, nu face decât să îşi exprime dorurile, iar întregul roman, asemenea unei sărbători, capătă valenţele unui prilej de revedere cu toate persoanele dragi.

De ce tocmai „Disputa din Micul Paris”?
Disputa din Micul Paris, din cel puţin două motive. Primul, pentru că Marga, aflată între viaţă şi moarte, îşi urmează tratamentul „de vindecare” în Bucureşti, iar al doilea motiv, cel de profunzime, ne relevă dualitatea: a vedea/a nu vedea, a trăi/a-şi da viaţa, unde Micul Paris este sufletul unei tinere diagnosticată cu cancer.

Ce s-a schimbat în viața ta după publicarea primei cărți?
Prima carte publicată, Momente sacre, a fost un volum de poezie, care, cu sprijinul unor oameni generoşi şi iubitori de literatură, s-a îndârjit să apară pe hârtie în anul 2010. Cum scrisul provoacă dependenţă, am fost nevoită să-mi măresc „doza”, şi, treptat, textele mele au luat proporţii. Un an mai târziu puneam ultimul punct în Disputa din Micul Paris, iar ceea ce părea un proiect „post-mortem” a apărut în format print la Editura Herg Benet în Octombrie 2014. În ceea ce priveşte schimbarea, cred că aceasta constă în maniera în care mă tratez, eu, pe mine, ca scriitor. Scriu mai ordonat, iau notiţe, mă aşez pe scaun când am o idee…Am prins încredere că pot şi că merită să scriu.

Consideri că un scriitor are nevoie de curaj?
Un scriitor are nevoie de mult curaj. Grele încercări îl aşteaptă. La mine a existat mereu tendinţa de cenzurare. M-am temut că ajung în zone prea sensibile, m-am temut de părerile cunoscuţilor vizavi de anumite replici/descrieri neortodoxe, m-am temut că, finalizând o poveste de lungi dimensiuni, aş putea să cad în deziluzie… Temerile au existat de la început, însă curajul a crescut odată cu numărul paginilor scrise.

Cum ai defini arta?
Fiind o iubitoare a dulcegăriilor, văd arta ca pe un desert, care-ţi închide pofta de mâncare – pentru scurt timp, căci imediat te simţi ahtiat de foame.

Cine sunt cititorii pentru tine și ce rol au aceștia în drumul tău?
Andrew Nicoll, autorul cărţii „Dacă citeşti asta înseamnă că am murit”, sublinia faptul că relaţia dintre carte şi cititor ar trebui să fie ca un dans. Cititorii mei îmi sunt parteneri de poveste; ei nu au vârstă, gen biologic, formă, gust, miros, culoare. Aşadar, am scris o carte „pentru şanse egale”.

Au existat persoane care te-au descurajat, spunându-ți că nu vei reuși să scrii o carte? Dacă da, cum ai trecut peste aceste piedici?
Nu ştiu cum este obiceiul, însă pe mine toată lumea m-a susţinut în această direcţie. Spre exemplu, doamna Alina Mardare, profesoara de limba română din liceu (principala responsabilă pentru cultivarea în mine a gustului scriitoricesc), aproape că m-a „forţat” la un moment dat să particip la un concurs de eseu – am luat premiul – pe urmă, la unul de poezie, şi tot aşa… fiecare diplomă reprezentând pentru mine un pas mai aproape de lumea cărţii. Desigur, piedici există mereu. Lipsa fondurilor, în cazul în care eşti un debutant, poate fi una dintre ele.

Ce te inspiră atunci când scrii?
Fiind posesoarea unui simţ tactil foarte dezvoltat, orice obiect, în atingere, îmi stârneşte interes; îl viualizez diferit, şi astfel prinde formă, textură, gust… Atunci, simt nevoia să notez. După câteva rânduri, pierd controlul; următoarele deja se scriu singure. Spre norocul meu, sunt înconjurată de foarte multe obiecte.

Va urma și a doua carte?
Un grupaj de poezii generos îşi aşteaptă coperţile. De asemenea, de o lună lucrez la al doilea roman, pe care l-am întitulat provizoriu „Legături telefonice” şi care va lua forma unei drame psihologice inspirată dintr-o realitate cunoscută mie, unde evidenţiez faptul că „victima îşi iubeşte călăul”.

Ce le transmiți cititorilor tăi și totodată, cititorilor acestui site?
Tuturor cititorilor acestui site, precum şi cititorilor mei, le doresc un an nou roditor, şi sper să profite de gerurile lunii ianuarie pentru a se cuibări în fotoliile preferate cu cărţi cât mai călduroase.
__________________________________
Cartea Paulei poate fi comandată aici: http://www.hergbenet.ro/carte/disputa-din-micul-paris-paula-lavric
(interviu realizat de Ingrid Casian)