Science fiction și fantasy în România

Science fiction și fantasy, acesta a fost subiectul discuției de la Seara de Carte Brașov din data de 8 octombrie 2015. Titlul întâlniri a fost „Genuri și autori în fantasticul românesc”.

Ideea mi-a plăcut din stadiul de planificare, de când Alexandru Lamba a propus-o. Am zis da, hai să cunoaștem literatura românească, de data aceasta pe genul fantastic, mai ales că ne plângem că nu avem autori români buni, de nu știu ce nivel. Am cam fost băgați la colț, toți cei prezenți, de către prezentarea făcută de Alexandru și mi-am dat seama că noi de fapt ne plângem doar ca să părem că știm lucruri, când de fapt suntem într-o ignoranță aproape totală.

Adică, serios, când Alexandru, care este el însuși redactor șef la o revistă SF on-line, Gazeta SF, a început să ne înșire lista de publicații online și apoi autorii români cu volumele lor, am înghițit în sec. Și ce ne-a prezentat a fost doar o parte.

Și pun lista prezentată și discutată, pe care aș vrea să o propun pentru lectură, tocmai datorită pasiunii lui Alexandru pentru acest gen, ca să vedeți că avem un prezent activ și autori buni în fantasticul românesc.

Antologii:
Antologia Argos Unu (MediaTech & TexaRom)
Almanahul Anticipația 2015 (Nemira)
Antologia Xenos (Nemira)

Volume (nominalizați și câștigători RomCon 2015):
E. Cadaru – A opta zi e-n fiecare noapte (Tracus Arte)
Lavinia Călina – Ultimul avanpost (Herg Benet)
Doina Roman – Pragul (Tracus Arte)
Lucian-Dragoș Bogdan – Vraciul de pe norul interior (Tritonic)
Sebastian A. Corn – Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira)
Liviu Surugiu – Atavic (Tritonic)
Cristian-Mihail Teodorescu – Senzoriada (Nemira)
Marian Trută și Dănuț Ungureanu – Vegetal (Nemira)
A.R. Deleanu – Bizaroproze (Herg Benet)

Apariții 2015:
Alexandru Voicescu – Malad (Herg Benet)
Liviu Radu – Între cer și pământ (Nemira)
Ștefana Czeller – Lacrimile Diavolului (Nemira)

Acestea fiind zise, închei prin a vă invita la lectură și vă las în compania a două texte scrise de Alexandru Lamba. Primul este un eseu despre două din cărțile scrise de George Orwell, 1984 și Ferma animalelor. L-am ales în contextul în care am avut în discuție una din ele, Ferma animalelor la Seara de Carte Piatra-Neamț, de curând, pe 24 noiembrie 2015. Al doilea text este primul episod al romanului „Arhitecții speranței” publicat in foileton la revista Nautilus.

George Orwell – 1984 vs. Ferma animalelor

- autor Alexandru Lamba

Puterea corupe și ticăloșește. Fiind suficientă prin sine și ca scop și ca mijloc, nu are nevoie de nicio altă manifestare a vanității umane pentru a scoate tot ce e mai urât și mai putred din sufletul omului la lumină și a-l transforma pe acesta în sclavul său. Sub imperiul ei, individul își pierde și ultima fărâmă de compasiune, devine capabil de orice monstruozitate, abandonează rațiunea și luciditatea și devine unealta sa, acționând în cele mai atroce moduri fără nicio justificare, alta decât teama obsedantă de a o pierde. Avantajele materiale, inerente statutului privilegiat al celor care dețin puterea, deși ar putea păcăli o privire mai superficială, nu constituie nici pe departe motivația reală a râvnei cu care cei de sus luptă pentru a se menține acolo, iar cei de cu o treaptă mai jos să-i uzurpeze. Nu, nu este nevoie de niciun alt stimulent, nu trebuie nicio altă recompensă, simpla deținere a puterii și posibilitatea folosirii acesteia pentru a impune altora diverse lucruri sunt suficiente. Fascinația ei este ultimul și cel mai puternic dintre viciile umane. Și el nu se va stârpi niciodată. Pentru că nu va fi niciodată acceptat drept ceea ce este. Mecanismul luptei pentru câștigarea și mai ales menținerea puterii se autoîntreține, mereu mai complex, mereu mai feroce.

Analizând această luptă în cel mai mărunt detaliu, operele lui George Orwell „O mie nouă sute optzeci și patru” și respectiv „Ferma Animalelor” ne propun două perspective doar aparent diferite. Dacă în „Ferma Animalelor” comportamentul specific uman determinat de beția puterii este pus pe seama suratelor din regnul animal, alegerea porcilor nefiind deloc întâmplătoare, în cazul romanului 1984 autorul renunță la orice perdea și îl arată fățiș cu degetul acolo unde este de fapt, adânc înrădăcinat în sufletele oamenilor. Însă diferențele nu merg mult mai departe de atât. Să aruncăm, rapid, câte un ochi în lumile celor două opere.

Vom găsi în ambele cazuri lumi post-revoluționare, în care nivelul actual de trai, într-un continuu declin, este obsesiv comparat cu cel de dinaintea revoluției, despre care, însă, nimeni nu pare să mai știe mare lucru. Societatea luată în vizor, fie că ne referim la ferma Animalelor (fostă „Conacul”), sau la imperiul „Oceania”, are doi vecini cu care se află alternativ în relații de amiciție sau conflict. Starea de război permanent domină ambele cadre, amenințarea așteptând într-o stare de latență momentul propice, pentru a provoca dezastrul. Iar când acesta vine, este exploziv.

Continuarea textului aici Textul este preluat de pe Gazeta SF.

Arhitecții speranței (1)

– autor Alexandru Lamba

Prolog

O voi vedea, voi fi acolo cu ea, voi respira acelaşi aer cu ea şi o voi privi din spate, fără ca ea să ştie… numai o singură dată…. Apoi trebuie să o las să piară. Orice alt gest ar avea repercusiuni inimaginabile pentru univers.

Şi dacă repercusiunile vot fi fost devastatoare, naiba să-l ia de univers! Dacă este atât de fragil încât acţiunea unui nebun să-l poată distruge, atunci şi-o merita!

Însă chiar ignorând repercusiunile, o acţiune în acest moment este sortită eşecului. O acţiune ulterioară este imposibilă, datorită pierderii motivaţiei.

Sentimentul cumplit al neputinţei… mult mai apăsător decât cel al incertitudinii sau al temerii de consecinţe, căci nu mai lasă loc nici ultimei urme de speranţă.

Speranţă e doar în infinitul posibilităţilor.

Nulla

1

Un tavan imaculat îşi făcea apariţia încet, conturându-se întâi ca prin ceaţă, apoi tot mai clar, până când liniile subţiri ca nişte fire de aţă ale aerisirii se arătară explicit ochilor. Pleoapele îşi slăbiră treptat presiunea, lăsând privirea să zburde de colo-colo în voie. Lumina difuză pătrundea prin fereastra cromatizatoare din spatele unei perdele holografice, căpătând o nuanţă gălbuie, caldă, în care întreaga încăpere era scufundată. Lângă fereastră, un mic birou străjuit de un scaun ergonomic pe care stătea un manechin, aştepta încărcat de diferite aparate mărunte. În stânga, două uşi glisante din spatele unor oglinzi cu reflexie reglabilă mascau intrarea, cel mai probabil, a unui dulap. Pe peretele opus, o uşă întredeschisă lăsa să pătrundă sunetele unor voci nedesluşite… într-un colţ, un raft îngust adăpostea mai multe discuri, într-o aparentă ordine, iar alături, pe perete, un ecran de cam un metru pătrat afişa succesiv peisaje plăcute, sunetele asociate acestora auzindu-se în surdină, ca de nicăieri.

Însă durerea de cap persista. Nu acută, dar sâcâitoare. Cu un efort, bărbatul se ridică în capul oaselor şi privi iscoditor în jur. Puţina mobilă din cameră era fără doar şi poate, de lux. Chiar şi canapeaua pe care încerca să o părăsească era îmbrăcată într-un material special conceput pentru a se adapta perfect la temperatura şi forma corpului uman, pentru a preveni orice urmă de disconfort sau transpiraţie. Cu încă o sforţare se ridică în picioare. Se clătină uşor şi se sprijini cu mâna de un perete. Textura moale a tapetului era plăcută la atingere, peretele mulându-se uşor după forma mâinii, pentru a reveni apoi la netezimea sa inițială, de îndată ce apăsarea dispărea. Cu paşi mici, tot mai siguri, bărbatul se îndreptă spre fereastră. Trecu prin perdeaua holografică, simţind o uşoară căldură atunci când trupul său o traversă, şi rămase în fâşia îngustă dintre aceasta şi fereastră. Cu câteva atingeri ale degetelor, anulă distorsiunea cromatică a geamului şi privi afară.

Tresări. Afară fulguia uşor, iar un strat de zăpadă se aşternuse peste oraşul mohorât. Cerul plumburiu, încărcat de nori, nu-i dădea niciun indiciu despre momentul zilei. Aşadar, era iarnă… De ce oare-l surprindea acest lucru?

Durerea de cap dispăru subit, iar mintea îşi recăpătă limpezimea. „De ce m-am mirat să văd că e iarnă?” Bărbatul se retrase de la fereastră şi se aşeză din nou pe canapeaua pe care dormise… oare cât timp? Îşi cuprinse tâmplele între palme şi începu să se gândească. „Cum am ajuns aici?” Încercă să-şi refacă şirul acţiunilor din ziua precedentă, însă nu-şi aminti absolut nimic. „Probabil m-am îmbătat… rău!” Parcă nu era asta. După ce durerea de cap trecuse, nu lăsase mahmureală în urma ei. Sări în picioare şi cercetă insistent cu privirea camera. Nu avea idee unde se afla şi, totuşi, se simţea în siguranţă. Nici un fel de disconfort emoţional nu-i însoţea deruta totală, ci doar o ciudată curiozitate. „Unde naiba mă aflu?” îşi roti uşor braţele, apoi îşi ridică uşor genunchii la piept şi simulă câteva lovituri rapide de pumni şi picioare în aer. Nu-l durea nimic. Îşi cercetă ţeasta cu degetele, îşi pipăi sumar membrele, toracele, abdomenul… nici urmă de vreo contuzie. „Unde naiba mă aflu şi cum am ajuns aici?” Un lucru era sigur: Nu putea fi vorba de violenţă. Se opri ca trăsnit. „Violenţă? De unde şi până unde? doar nu sunt un om violent…” Însă gândul începu să-l supere. Realiză că nu avea răspuns. Cum oare o întrebare atât de simplă putea să nu-şi găsească răspuns imediat? „Sunt sau nu sunt bătăuş?” Fără răspuns. Violenţa ar fi putut să explice amnezia sa temporară, însă nu prezenta urme de aşa ceva. Totuşi, pregătire în arte marţiale avea… cumva, asta o ştia. „Sunt sau nu sunt beţiv?” Abuzul de alcool ar fi putut, de asemenea, să fie o explicaţie, însă nici celelalte efecte secundare ale acestuia nu se manifestau… poate doar un pic. „Oi fi luat alte chestii…” Omul scutură uşor din cap când îşi privi hainele, curate şi aranjate. Nu era cu putinţă să fi avut o noapte bezmetică. Prea era aranjat. Aşadar, ştia cum trebuie să arate omul după o asemenea noapte. Asta însemna că era un petrecăreţ… cel puţin ocazional. Probabil şi destul de amator de alcool.

Încercă să-şi adune gândurile, să găsească un ultim punct al amintirilor, de unde apoi să meargă mai departe. Ciudat, dar nu putu găsi nimic. Minute în şir stătu nemişcat, privind spre peisajele minunate care se succedeau pe ecranul de pe perete, fără a-şi aminti ceva… orice. Începu să se enerveze. Cum era posibil să nu îşi amintească nimic? Practica arte marţiale! Asta era sigur! Primul gând care-i venise în minte fusese să execute câteva lovituri, ca să-şi verifice starea trupului, deci fără îndoială le studia! Bun, să-şi rememoreze ultimul antrenament! Nimic… Atunci un antrenament oarecare! Tot nimic… Măcar în ce stil se pregătea…
Sunetele care se auzeau de dincolo de uşa întredeschisă se înteţiră, aducând a ceartă. Deşi nu înţelegea ce se vorbea, putea distinge două voci: Una a unui bărbat, care-i suna foarte familiar, şi alta a unei femei. Încercă să asocieze o faţă şi un nume vocii bărbatului, dar nu reuşi. Îi făcea plăcere să audă acea voce şi simţea că respectivul i-ar fi prieten. „Dar cine este? Cum naiba îl cheamă? De unde îl ştiu?” Răspunsul se lăsa așteptat. Probabil că trebuia să o ia mai de jos şi lucrurile îi vor veni treptat… „Bun, de exemplu: cum mă cheamă?”

După două minute, panica puse stăpânire pe el. Lipsa răspunsului la această întrebare generă o avalanşă de altele şi altele, toate banale, nici una soluționată: „În ce an suntem? ce oraş e ăsta? unde locuiesc? lucrez undeva?” Tremuratul îl cuprinse. Merse la ecran şi începu să-l interogheze. În câteva minute află că se găsea în Berlin, pe Edisonstrasse, că data era 30 ianuarie 2319, joi, iar imobilul aparţinea unui oarecare Carl Ericsson… Numele nu-i spunea nimic, nici adresa, însă conştientiză că Berlinul în sine îi este cunoscut. La fel şi personalitatea lui Thomas Edison… Însă când ajunsese în Berlin sau în ce circumstanţe auzise despre Edison… habar nu avea. Nu ştia dacă locuia în Berlin sau nu, însă îşi dădea seama că străzile şi locurile nu-i erau străine… oarecum la fel ca această cameră. Sau ca sistemul de operare al ecranului. Şi poate la fel ca cele câteva aparate de pe birou.

Un micuţ computer portabil. De cum îl deschise, realiză că-l ştie… însă era protejat de un cod pe care, bineînţeles, nu-l cunoştea. O legătură de chei electronice şi mecanice, fără nici o inscripţie. Câteva acte: o carte de identitate mondială, un permis de conducere valabil pentru câteva categorii de vehicule terestre, acvatice, sub-acvatice şi aeriene, pe care era convins că ştia şi el să le piloteze, şi o legitimaţie de angajat al unei anume corporaţii numite generic „Agenţia” – toate pe numele de Gregory-Mathews Olafsson. Aceasta din urmă avea un aspect retro, fiind inscripţionată cu litere frumos caligrafiate şi având chiar şi o imprimare a chipului titularului. O cameră audio-video-meteo-olfactivă, pe care de asemenea îşi dădea seama că ştie perfect să o mânuiască, cunoscându-i în cel mai mic detaliu toate funcţiile, şi cele periferice. O sculă profesională! Îi verifică memoria internă, însă acolo nu erau indicii… doar o poză, una singură, a unei femei cu părul lung şi negru fluturându-i în vânt odată cu rochia cea roşie care o înveşmânta, stând cu spatele spre obiectiv, răzimată de o balustradă, în sunetul suav al curgerii unei ape… pentru a putea reda miresmele şi curenţii de aer, camera ar fi trebuit cuplată la un aparat complex, eventual cu interfeţe non-senzoriale, ea singură fiind capabilă să reproducă doar audio-video, deşi înregistra mai mulți stimuli. Nimic altceva pe birou. Singurele eventuale surse de indicii rămâneau cele câteva acte, însă nu-l recunoştea pe acest Gregory-Mathews Olafsson, din poza aceea… deşi chipul său îi era familiar… foarte familiar!

Iar când gândul acela îi încolţi în minte şi sări în faţa oglinzii, surpriza fu atât de mare, încât scăpă o exclamaţie puternică de uimire şi imediat zgomotele discuţiei de dincolo de uşă încetară.

2

Ieşind din cameră, Gregory-Mathews se trezi într-un salon imens, de vreo trei ori mai înalt decât o cameră normală, cu tavanul transparent pe întreaga sa suprafaţă. Câteva canapele foarte comode se lăfăiau în jurul unui disc holografic de înaltă fidelitate, cu diametru cam de doi metri, care servea şi ca măsuţă de cafea. Pe toţi pereţii, pe ecrane enorme, diferite tablouri statice sau dinamice încântau ochii, în timp ce o muzică liniştită scălda încăperea. Ferestre înalte, cu control cromatic, candelabre suspendate cu efect de plutire, toate luxoase, de un perfect bun gust. Ambianța a acestei fusese concepută să arate bunăstare, dar fără a copleşi.
Din partea opusă a salonului, dintr-un hol apăru un bărbat urmat îndeaproape de o femeie.

Amândoi erau tineri, iar faţa bărbatului îi era foarte cunoscută. Expresiile cu care îl priveau trădau nedumerite. „Ok, trebuie să încerc să nu fiu penibil.”
– Domnul Carl Ericsson?!
Spuse cu un ton care putea fi interpretat şi ca întrebare, şi ca afirmaţie, atunci când ajunse faţă în faţă cu acel individ. Omul îl privi încurcat, apoi își întoarse fața spre femeia din spatele său, care se încruntă, dar nu spuse nimic. O vreme cei doi se priviră, fiecare încercând să pară a controla situaţia și presupusul Carl Ericsson spuse:
– Dumneavoastră sunteţi?
Gregory trase adânc aer în piept. Bine măcar că putea să-i spună omului cum îl cheamă…
– Numele meu este Gregory-Mathews Olafsson.
– Şi mă cunoaşteţi de la…? Îmi cer scuze, dar nu îmi pot da seama de unde vă cunosc.

Gregory rămase cu gura căscată, uitându-se când la bărbatul care-l fixa cu un zâmbet oficial pe chip, când la tânăra femeie care-şi ascundea privirile şi se lăsa de pe un picior pe celălalt.
– Aş fi sperat să-mi spuneţi dumneavoastră acest lucru… domnule Ericsson?!
Din nou îi pronunţase numele apăsat, sperând că măcar acum va primi confirmarea.

Însă nu avu noroc. Celălalt tăcea jenat. Un gând ghiduş îşi făcu apariţia în mintea lui Gregory, însă nu apucă să-l formuleze până la capăt când femeia vorbi deodată cu un puternic accent pe care Gregory în clasifică pe loc ca fiind australian.
– Sunteţi amândoi amnezici, o veţi ţine aşa până mâine dimineaţă. Ia, spune-ne mai bine, Gregory, cine se mai află în casă? Câţi mai suntem?

Gregory ridică uşor din umeri şi spuse:
– Nici nu ştiu ce casă e asta. Am… ăăă aflat doar că e a unui domn Carl Ericsson. Speram că este dumnealui…
– S-ar putea să fie. Nici el, nici eu nu ştim nici cum ne cheamă. Suntem total pierduţi.
Spunând acestea, femeia merse până la cea mai apropiată canapea şi se lăsă comod între pernele primitoare. Era înveşmântată într-un trening bărbătesc, vizibil prea mare pentru ea.
– Tu, continuă ea, măcar îţi aminteşti cum te cheamă. Noi doi suntem mai pierduți decât tine.
– Îmi amintesc pe naiba, spuse Gregory, l-am găsit acum.

Şi omul le arătă cele câteva acte, explicându-le apoi că adresa şi numele proprietarului le aflase de la sistemul de informare interactivă, disponibil la orice ecran sau proiector holografic.
– Banal şi evident! strigă celălalt şi se întoarse de unde venise, în timp ce femeia începu să comande cu mişcări line ale degetelor prin aer proiectorul holografic enorm din centrul camerei.

Gregory se aşeză pe o altă canapea, puţin mai încolo, şi aşteptă.
După câteva minute, femeia exclamă:
– Berlin??? Oh scheisse!
Şi se cufundă mai departe în navigatul printre informaţii. Gregory o studie atent. Fără îndoială, şi ea cunoştea în amănunt interfeţele informaţionale…

Apoi apăru şi celălalt bărbat, cărând câteva aparate şi acte. Le dădu drumul pe canapea, lângă femeie, apoi alese câteva cartele şi spuse, brusc înveselit:
– Pe ale tale le-am găsit prin buzunarele hainelor de pe jos, de lângă pa…

Însă se opri şi schiţă un zâmbet tâmp. Amândoi roşiră, dar Gregory se făcu că nu observă, privind spre hărţile care se conturau pe proiectorul holografic.
– Eu sunt, într-adevăr, Carl Ericsson, spuse dregându-şi vocea. Şi asta e casa mea!
Flutură mulţumit o carte de identitate, apoi se aşeză lângă femeie.
– Voi trebuie să fiţi prie… ăăă apropiaţii…
Femeia îl săgetă cu privirea făcându-i cuvintele să-i înghețe pe buze.
– Jessica Williams, spuse ea, şi locuiesc la altă adresă, deci nu prea suntem căsătoriţi.

Spre mirarea ei, nu uşurare, ci dezamăgire se citi pe chipul lui Carl. Putea oare reacţia sa să vorbească despre relaţia lor adevărată? Adică tocmai ce coborâse din patul său şi niciunul din ei nu avea habar cum ajunsese acolo… dar măcar acum, el părea că o place… şi îl plăcea şi ea. Poate că fundamentul relaţiei lor dinainte de amnezie fusese chiar unul puternic.

Apoi cei trei constatară că lucrau la aceeaşi corporaţie. Aveau legitimaţii ale instituţiei numite laconic „Agenţia”. Nici un fel de indicaţii asupra funcţiei fiecăruia, sau a adresei acestei instituţii. Numai legitimaţia lui Carl Ericsson avea un chenar auriu în plus faţă de celelalte două, care erau complet albe.

Cercetară apoi echipamentele electronice. Computerele mobile erau protejate de coduri pe care nu le ştiau. Fiecare dintre ele răspundea unui singur utilizator, citind amprentele digitale, însă acest nivel de autentificare nu era singurul, şi pentru a le debloca, coduri complexe necesitau a fi introduse. Camera lui Gregory era singurul aparat neprotejat de coduri, însă poza femeii nu scânteie cuiva vreo amintire. O legară la enormul proiector şi simţiră o adiere palidă de vânt şi mireasma unui parfum feminin. „Sigur nu sunt eu”, fură cuvintele cu care Jessica aşeză camera lângă ea, apoi reveni la comenzile holoproiectorului. La fel ca ecranele, și acest holoproiector legat la reţeaua publică de informaţii nu necesitau parole, şi putea să le ofere informaţii cu caracter general, însă nu le putea spune nimic despre ei înşişi. Computerele lor personale probabil ar fi putut, dar erau protejate.

Într-un final, tot Jessica decise:
– Trebuie să mergem la Agenţie, ce-o fi ea. Om avea colegi acolo care să ne ajute.
– Nu prea avem altă şansă, spuse şi Gregory, deşi perspectiva nu-l încânta deloc. Dar ce naiba le vom spune? Băieţi, ne cunoaşteţi? Spuneţi-ne şi nouă cine suntem, ce facem şi ce s-a întâmplat cam de când ne-am născut până acuma, că noi nu mai ştim nimic…
– Ai altă idee?
– Evident, nu…
– Dar să ne gândim un pic la ce le vom spune, totuşi, interveni Carl. Nu-ţi pierzi toată memoria aşa, spontan. Nu avem semne că ne-am fi lovit la cap… deci rămâne numai posibilitatea…

Îi era teamă să continue fraza, deşi ea era clară pentru ceilalţi doi.
– Cred că ar fi rămas ceva urme… spuse Gregory şi se ridică încet. Hai să căutăm…
Şi cu toţii se apucară să răscolească, fiecare pe unde crezu mai indicat. După vreo jumătate de oră, se dădură bătuţi. Căutaseră în toate ungherele. Deşi nu se vorbiseră, se întoarseră cu toţii în salon cam în acelaşi timp.
– Un bar cu toate băuturile cunoscute pe pământ, un frigider care dă p-afară de bere şi vin alb… şi câteva pachete de tutun de narghilea şi trabucuri. Sigilate. Se pare că eşti genul de gazdă perfectă pentru petreceri, stimabile domn Ericsson, spuse Gregory. Oricât de beţiv ai fi, nu poţi avea aşa un stoc doar pentru consumul propriu.
– Iar noi suntem nişte oaspeţi execrabili, îl completă Jessica. Se pare că aseară am petrecut în bibliotecă… şi am lăsat totul într-o dezordine de te-apucă plânsul. Vestea bună… sau proastă, nu ştiu, e că am fost doar noi trei.

Carl porni înainte şi abia când ajunse în bibliotecă îşi dădu seama că ştiuse încotro să o apuce. Aşadar, locuise acolo de destul de multă vreme din moment ce ştia drumurile prin acea casă deloc mică fără a se gândi. Acolo, situaţia nu era nici pe departe atât de gravă pe cât îi lăsase Jessica să creadă. Poate prin ochii unei femei, cele câteva sticle de bere grupate în faţa unui raft, cele trei pahare murdare, două de tărie şi unul de vin, care lăsaseră cercuri pe măsuţa joasă, sticla goală de vin răsturnată pe jos, lângă piciorul lămpii retro, farfurioarele cu resturi de fursecuri, firmiturile de pe fotolii, scrumul din jurul scrumierei care odihnea jumătate de trabuc alături de două cotoare de măr, sticla de whisky cu capacul lângă ea, şi sticlele nedesfăcute de bere şi vin care aşteptau încă cuminţi pe o tavă pe un taburet, arătau mult mai rău decât prin ai săi.

– Mda, spuse Gregory sorbind un deget de bere de pe fundul unei sticle, e de ieri, da’ e curată.
– Hmm, pari experimentat în asemenea privinţe, îl articulă Jessica.
Gregory o ignoră şi, după ce-şi picură pe limbă ce rămăsese într-un pahar de whisky, continuă:
– Nimic suspect, nici aici.
Cotrobăi puţin printre sticlele goale de bere, le privi în lumină, făcu la fel şi cu paharele de pe masă şi vorbi din nou:
– Noi doi am băut whisky din paharele astea două, şi bere direct din sticlă. Jessica a băut vinul…
– Aşa bănuisem şi eu, spuse femeia. Bag de seamă că voi doi sunteţi mari sugative, dar aseară aţi tăiat-o scurt, dintr-un motiv sau altul.

Amândoi bărbaţii dădură din cap aprobator, comparând grupul sticlelor goale de bere cu cel şi mai mare al celor pline, pregătite pentru sacrificiu. Ericsson gustă şi el din fiecare fel de băutură, strivi puţin din trabuc între dinţi, apoi ridică din umeri:
– Curat, totul e curat! Ori ne-am drogat cu dracu’ ştie ce şi am fost, totuşi, atât de lucizi încât să ştergem toate urmele ori… nu ştiu ce să mai cred…

Textul este preluat de pe revista Nautilus

Continuare foileton Arhitecții speranței

Material realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură