În luna mai a acestui an s-a desfășurat una din activitățile propuse în cadrul proiectului „Holbav – Leagănul copilăriei mele”, la care Asociația Visum pentru Educație și Cultură a fost implicată.
Tema activității a fost „Holbav – locul copilăriei” și a constat într-un concurs de compuneri, la care au participat elevi ai școlii și care a avut ca scop dezvoltarea creativității, precum și a abilităților gramaticale. Concursul de compuneri s-a desfășurat având următoarele cerințe: de spațiu – compunerea nu trebuie să depășească 4 pagini A4, de disciplină gramaticală, de ortografie, de punctuație și folosire corectă a diacriticelor, de varietatea vocabularului, de formulare și sintaxă.
Copiii au reușit să surprindă amintiri și bucurii din locul lor natal, realizând descrieri frumoase și aducând originalitate în prezentarea lor. Ei au reușit să creeze un tablou al Holbavului, un mix de simțuri, imagini și sunete care ne-au arătat localitatea așa cum o văd ei. Cele mai frumoase texte vor fi expuse la panoul școlii, ca semn de recunoaștere față de munca lor, dar și ca exemplu de consultat pentru ceilalți elevi, iar câștigătorii au plecat la finalul lunii iunie într-o excursie la Disneyland Paris.
Asociația Visum a salutat demersul doamnei director Mariana Coșuleț și a Societății româno-germană, reprezentată prin Cristi Farș și s-a implicat în procesul de evaluare a compunerilor. Suntem bucuroși că un număr mare de copii au luat parte la acest concurs și vă invităm să citiți compunerile câștigătoare.
Foto: Cristi Farș
Cele trei compuneri câștigătoare pot fi citite în continuare, așa cum au fost ele create.
1133
„Copilăria nu ți-o cumperi, o trăiești. De aceea trebuie să profiți cât mai mult de ea în satul natal. Acolo, unde amintirile ăși fac loc cu nemiluita și te vizitează prea des ca să le uiți.
Țin minte, de parcă azi s-ar fi întâmplat, când mergeam la grădiniță însoțită de trilurile ciocârliei. În drumul meu întâlnisem o veveriță, ghem de culoarea flăcării, cu coada stufoasă și un cășor minuscul în care licăreau ochii. M-am oprit, căci vroiam să o admir mai mult, Și-a întors privirea către mine, iar apoi a făcut o săritură pe o creangă joasă.
Așa cum acelei vietăți îi place să hoinărească, la fel și copiii preferă drumețiile în aer liber. Și, fiindcă soarele strălucea și coplșea cu lumina lui, mi-a surâs acestei idei minutate. Mă bucuram cu prietenii de câte o floare nouă, nemaivăzută până atunci. De asemenea, libelule de aripi străvezii zburau pe deasupra capului meu, jucând „baba-oarba”. Fluturii gingași se împleteau în zbor cu albinele harnice, prea ocupate pentru a le da atenție.
Căci, nimic nu e mai frumos decât să privești în jur la atâtea lucruri extraordinare, pe care le oferă natura. Una dintre activitățițe preferate ale tuturor a fost dintotdeauna plimbatul pe bicicletă. Și, fiindcă traseul meu era unul mai lung, aveam ocazia să văd multe minunății. Șuieratul vântului pe la urechi îmi suna ca o șoaptă familiară ce mă îndruma.
În calea mea întâlneam văcuțe, așteptându-și placide și somnoroase stăpânii. Iar oamenii erau veseli și lucrau pământul cu însuflețire.
Dând „Bună ziua!”, am observat privirea lor, încrețind ușor sprâncenele. Unul din ei mi-a răspuns cu glas cântărit la salutul inocent. Am zâmbit pentru o clipă, simțind bucuria de a fi din același sat cu ei. La drept vorbind, toți sătenii erau politicoși, arătând respect chiar și pentru un copil ca mine. Erau și ei bucuroși în acel an, pentru că își puteau aduna recolte din belșug pe o vreme mai mult decât favorabilă.
Când aveam timp berechet, doar pentru desfătare, mergeam la un picnic în aer liber, într-un loc special, de unde se zărea întregul sat. Mă împleticeam în iarba deasă, mândâietoare, jucându-mă ca un copil ce eram. Chiar și eu îmi dădeam seam ace priveliște extraordinară mă înconjura, mai ales că biserica și școala își întindeau umbrele lor de clădiri vecine impunătoare, pe șoseaua șerpuită. Îmi plăcea să mă holbez la norii mișcători, ce își luau diferite forme și cărora le găseam mai apoi asemănări izbitoare cu unele animale. Această ocupație mi se părea mereu amuzantă, aducându-mi zâmbetul pe buze.
Iarna, de acolo puteam privi acoperișurile îmbrăcate de un strat gros de nea imaculată. Din coșurile caselor se înălța leneș fumul gri, pierdut imediat în aerul rece. Însă, jocurile nu disppăreau niciodată asemenea fumului. Picioarele sprintene care duceau necontenit sania, făceau ca omătul să scârțâie. Steluțe mici și albe se jucau, plutind în zbor legănat, până departe în zări.
Iar sfârșitul iernii venea ca o tristețe în sufletul meu. Dar, parcă fericirea reușea să o întreacă, treptat. Puteam de atunci să mă bucur de căldura ce mi-o oferea soarele bland de primăvară sau arșița cuprinzătoare.
Pe timpul verii, făceam grătare și întâlneam fel de fel de vietăți. Odatp, chiar am avut ocazia să observ o vulpe. Și, nu numai atât; era însoțită de puișorii ei pufoși. Se jucau împrejurul unei ape frumos curgătoare și limpede aseemenea cristalului. Toată familia avea blănița de un roșu deschis care îți lua ochii. Odraslele se necăjeau, încercând să prindă un greiere și făcând salturi îndrăznețe. Erau atat de drăglași și vroiam să le privesc joaca în continuare, însă vulpea-mamă depistase ceva ciudat în tufișul apropiat, lucru ce i-a îndepărtat de mine.
A fost prima dată când am vizitat acel loc, denumit prea arhaic „La chietri”. Iar de atunci, am ținut neapărat să mai vin. Nu pentru această întâmplare, ci pentru priveliștea deosebită ce ne-o oferea înălțimea dealului. Pur și ssimplu mă fascinau munții cu crestele ce se vedeau foarte clar, o podoabă dimprejurul unui rege, un punct supreme tuturor. Peste tot erau floricele de câmă, răsărite împrejurul căpițelor de fând parfumat.
În imensa priveliște ce părea scufundată la picioarele mele, stand pierdută în admirație pe acest deal, mă simțeam ca ultimul naufragiat într-un ocean de smarald. La poalele munților imenși și stăpâni, se zăreau liniștitele orașe ce alcătuiau trena unei rochii de gală. Nenumărate astfel de locuri erau parcă fermecate, ieșite cu totul din lumea nepăsătoare ce aștepta monoton trecerea timpului.
Nu, aici nu e așa. Împrejurul freamătă mereu împins de o șoaptă care îndeamnă la mișcare, zumzet și nicidecum moleșeală. Căci nici de aș vrea, nu am cum să mă plictisesc într-o astfel de lume, fiindcă eu cunosc toate locurile și pot să deslușesc fiecare mișcare.
Țin minte, când veneam de la Măgură, am întâlnit o poiană numai și numai cu leurdă. Oriunde călcam, mi-era milă să nu strivesc plantele. Mă simțeam ca un intrus înconjurat din toate părțile de străjeri. Însă, aceștia nu erau unii care să îmi facă rău. Mirosul puternic emanat de leurdă semăna foarte bine cu cel al usturoiului. Din arborii de lângă mine cădeau neîncetat flori de stejar. „Ninge!”, am exclamat deodată. Îmi imaginam cum era dacă acele flori se transformau în fulgi. Dar era deja prea ciudat. Ninsoare pe timp de vară…arșiță pe timp de iarna…
Însă, oare ce se întâmpla în aer, unde zboară gazelle? Pentru a afla, când eram mică, mă jucam în „Vârful Merezului”, însoțită de prietenul meu, zmeul. Înainte de a-l înălța, îi dădeam sarcina să fie atent la toate și să îmi spună mai apoi, cum e acolo, sus. Pentru mine chiar așa făcea. Obosit de-atâta zbor „încoa-încolo”, el cobora ca o panglică răsucită și aducea pe aripa materialului miros de păpădii palidee.
Însă, ceea ce simt cât mai aproape de sufletul meu, e acel sentiment al mândriei. „Ah, aceasta este zona unde m-am născut, unde am copilărit și de care nu vreau să mă despart pentru niciun bloc sau parc amenajat dintr-un oraș”. Cu această constatare, adânc înrădăcinată în conștiința mea, continui să salut vecinii, chiar și pe cei care nu-i recunosc și să primesc răspunsuri vioaie, binevoitoare. Fiindcă aici, la țară, lumea încă păstrează gradul de educaație primitivă, nestrămutată de dezbinările urbane.
Cu tot exteriorul, Holbavul nu ar putea reprezenta dragul sat, unde copilăria mea a înflorit, dacă sentimentele nu-mi erau acestea. În primul rand, pentru a-ți iubi zona, trebuie să o înțelegi cu toate cele bune și rele, cu toți locuitorii și peisajele ei și, chiar mai mult decât atât, cu sentimental împlinirii, care nu ți-l va putea niciodată da o bucată de bitum.
În al doilea rand, mă declare o turistă veșnic veșnic convinsă de propria localitate, ale căror comori mi se dezvăluie atunci când cred că am descoperit totul.”
1276
„Satul Holbav este locul copilăriei mele. În Holbav oamenii sunt harnici și plini de viață. Holbavul este împărțit în trei regiuni: vatra satului, vârful și dealul. Holbavul este plin de peisaje minunate din natură cum ar fi: Măgura, copacii înfrunziții, primăvara și multe altele. Satul Holbav este zonă turistică. Aici mi-am petrecut eu copilăria. În satul Holbav nu există vreo apă sau râu decât valea. Oamenii din sat se ocupă cu: agricultura, apicultura, creșterea animalelor iar mulți dintre oameni se ocupă cu industria. În Holbav există numeroase tradiții și obiceiuri cum ar fi: mersul cu plugușorul, cu steaua, zoritul de sfântul Vasile, de sfântul Ion și de sfântul Gheorghe. Înainte de Anul Nou, Flăcăii numiți „zoritori” se adună în grupe și merg cu zoritul, întâi la preotul din sat, apoi la biserică. Cu banii adunați, zoritorii merg la căminul cultural din sat și se fac baluri, la care se alege cea mai frumoasă fată din sat numită regină. Holbavul este situat într-o zonă de deal, în mijlocul orașului Brașov. În satul Holbav există două școli: școala gimnazială Holbav clasele I-VIII și școala generală Holbav-Deal clasele I-IV. Vecini cu Holbav sunt comunele: Poiana Mărului, Mina 1 Mai, Vulcan și Paltin.
Primarul comunei Holbav este Oprea Lucian. El are grijă ca în comuna Holbav să nu existe inegalități între oameni.
Holbavul are instituții cum ar fi: Primăria, Școala Generală Holbav-Deal, Școala Gimnazială Holbav, Poliția, Dispensarul, Grădinița, magazine, Biserica.
În satul Holbav nu există apă la robinet, dar sunt numeroase fântâni și izvoare.
În fiecare duminică oamenii merg la biserica din sat.
În satul Holbav se dansează numeroase dansuri cum ar fi: ciobănașul, sârba, brâul și multe alte dansuri.
În fiecare an, la cîminul cultural din Holbav se fac două serbări la care se adună foarte mulți oameni ca să vizioneze dansurile populare și cântecele copiilor talentați. În Holbav se poartă și un costum național special croit de bunicii și străbunicii noștrii.
În satul Holbav oamenii sunt credincioși și se ajută unul pe altul la nevoie.
Din fondul Primăriei s-a construit și un teren mic de fotbal.”
1314
„Era o zi de iarnă frumoasă. Soarele era palid. Pe la casele oamenilor bătea zăpada cristalină. Ioana o prietenă din Codlea se decide să vină la Holbav în vacanța de iarnă, ca să vadă obiceiurile și tradițiile. Deoarece eu îi spuneam multe lucruri despre Holbav. Tata vroia să meargă în deal, eu am luat pe Ioana și am mers împreună.
- Ioana! Ioana! Uite locul despre care ți-am povestit, nu ți se pare frumos?
- Ba da! Aș dori să rămânem în noaptea aceasta aici, ești de acord?
- Da, desigur vom rămâne.
Am rămas peste noapte acolo. Am decis totuși dacă rămânem în deal, să ieșim să vedem împrejurările și să încercăm și derdelușul. Ne-am luat sania și pe derdeluș cu noi.
- Ce frumos este aici Mariana, este un loc magic. Ca în povești, cristale înghețate pe la uși. Dealurile albe, strălucitoare și multe altele.
- Chiar îți place?
- Da!
- Să vezi ce frumos o să fie peste două zile la biserică.
- De-abia aștept. Ce se aude?
- Sunt copii!
Ne-am dat pe sanie până am înghețat. Când ne ducem acasă, tata ne astepta cu ciocolată caldă și cu căldură.
- Hei, fetelor, mai știți unde este casa?
- Da, tată, dar…
- Dar ce? Haideți înăuntru, schimbați-vă și beți-vă ciocolata și la somn.
- Bine tată așa vom face.
- Ne-am băut ciocolata și ne-am pus să dormim. Este dimineață, cocoșul ne trezește din pat.
- Mari, hai să ne trezim!
- Bine!
Noi ne-am luat bagajele și am plecat spre casă. Odată ajunse acasă ne-am gândit să și învățăm puțin și pentru școală. Amândouă eram în clasa a V-a, dar nu aveam teme la fel. De aceea ne-am pus amândouă la o masă și începem să ne scriem. Auzimm câinele lătrând, eu am ieșit să văd. Era Andreea:
- Mari, nu vii pe afară?
- Nu vin că nu pot!
- Bine! Pa!
- Pa!
- Ioana, hai să îți arăt poze cu Holbavul, vrei?
- Da!
I-am arătat multe poze frumoase încât să o facă să rămână până la Crăciun. Venise timpul să împodobim bradul. Am rugat-o pe mama să ne lase să împodobim noi singure.
- Vă las, dar să nu cadă bradul cumva sau să spargeți globurile, bine?
- Bine!
Împodobisem atât de frumos bradul încât strălucea ca zăpada.
- Fetelor, veniți să mâncați și apoi să vă odihniți ca să vină moșul.
- Venim imediat!
Noi nerăbdătoare nici nu mâncasem bine și ne și puneam la somn ca să vină moșul. Dimineața nici nu ne-am trezit bine și la brad.
- Ce ți-a adus, Ioana?
- O banană, o portocală și o pereche de șosete. Ție ce ți-a adus?
- Tot așa.
Moșul nu era chiar așa de bogat cum ne-am închipuit dar totuși noi ne-am bucurat că am primit și noi ceva. Că alți copii nici cât am primit noi nu primește.
- Vrei să mergi la biserică?
- Da, că aș vrea să văd și eu cum este.
Ne-am dus la biserică.
- De ce cântă colindători și cine este acea ciudățenie care este cu ei?
- În fiecare aan de Crăciun se strange o ceată de colindători la biserică și pleacă la colindat, prima dată la domn părinte apoi la domn primar și la restul oamenilor. Această „ciudățenie” este iapa, care merge împreună cu ei.
- Aha! dar colindătorii primesc bani nu?
- Da!
- Iar iapa…
- Iapa primește o felie de cozonac.
- Dar colindătorii ce fac cu banii primiți?
- Fac un fel de petrecere numită bal.
- Gata am înțeles! Dar ce se aude?
- Sunt glasurile calde ale copiilor de la cor.
- Aha!
Se terminase și biserica. Când ajunserăm acasă părinți Ioanei o așteptau să o ia acasă. Ioana nu vroiase să plece dar părinți îi spuseseră că se va muta la Holbav. Acum în fiecare zi vorbesc cu Ioana și stăm în aceeași bancă.”
Suntem și pe