Ploile curg / credit foto: all-free-download.com
Ploile curg. Între noi, pe podelele murdare ale sufletului. În priviri, în seri călduțe de mai. În fiecare bucățică de speranță, de lumină, de barieră doborâtă. Ploile curg de fiecare dată când etichetăm, arătăm cu degetul, când judecăm aspru moleculele care ne construiesc. Trăim timpuri prea grăbite. Prea fără de sens, prea lipsite de consistență. Prea vlăguite de valori, de lucrurile care contează cu adevărat, acelea la care ne gândim înainte de a pune capul pe pernă. Adormim învăluiți în stres, în prea mult alcool, prea superficiali și încrezători că putem urca orice vârf amețitor de munte. Dar nu putem. Pe drumul lung al nepăsării, pe poteca interminabilă a minciunilor, ne-am pierdut dreptul de a ne numi oameni. Suntem doar prafuri de ființă, umbre care se întâlnesc pe Facebook. Noi nu mai știm să fim. Să ne întâmplăm, să ne ciocnim ideile mărețe, nu doar paharele de vodcă. Noi am devenit creaturile prea grăbite să se îmbrățișeze, prea lacome pentru a intra în formele bizare ale unei societăți stăpânită de acid hialuronic și funcții cât mai înalte.
Ploile curg. Printre noi, pe praful gros în care ne scăldăm, pe sentimentele pe care nu le mai avem. Pe fiecare teritoriu pe care-l cucerim prin răzbunare și vărsare de lacrimi. Fac poteci de sânge și spală zilele fripte care ne-au lăsat cicatrici. Mi-e scârbă uneori. De toată lipsa de compasiune, de rânjetele false pe care le afișăm neîncetat, de irosirea nebună a timpului prețios. Uităm prea des de noi, de puținele lucruri pe care le iubim cu adevărat, de echilibru. Suntem oamenii extremelor, minime sau maxime, niciodată vânt prielnic pentru un traseu drept. În goana sălbatică după averi trecătoare precum stelele nopții, uităm cât de mult ne plac trandafirii roșii, muzica clasică și diminețile în care ne savurăm cafeaua împreună.
Ploile curg. În mine, pe dealuri, prin visele prea îndrăznețe. Ploile au un rost, o logică, o putere incredibiă de schimbare. Ploile ne mătură, ne adună, ne învelesc mai gros. Pentru zilele senine la care nu le-am dat importanță, considerându-le prea insignifiante și palide. Ploile curg pentru a avea mai târziu parte de spectacolul divin al curcubeului, pentru a ne demonstra că arșița doar macină și abolește, pe când apa binefăcătoare deține viață, hrană și prosperitate.
Ploile curg. Bat strident în fereastră, dar oare câți dintre noi le simțim? De ce le lăsăm să se reverse între noi, când singurul lucru la care visăm e steagul alb de pace? De ce ploile curg tot mai des, tot mai aproape de inima noastră? De ce bat clopote de frică, de singurătate, de groază că vom rămâne pe vecie în starea asta de latență? De ce lăsăm ploile să curgă?
scris de Aldea Adriana Gabriela, studentă la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea
Suntem și pe