Plecare

Plecare / credit foto: all-free-download.com (zcool.com.cn)

Cu mine erai într-un asincronism perfect: eram două fulgere care-și dădeau întâlnire în arșița verii, eram două trenuri care urmau să se ciocnească, eram linii opuse care nu s-ar fi putut întâlni nici dacă am fi abolit toate legile matematicii. Eram concepții și trăiri diferite, eram ploi torențiale de vară cu soare, eram tot ce am visat. Doar că uneori visele le pierzi din buzunar, le lași pe-un pat dintr-un hotel, într-o sală de așteptare, la magazinul din colțul străzii, le lași într-o șoaptă sau într-un cuvânt. De aceea îți doresc să nu uiți în goana nebună după lucruri trecătoare și insignifiante, că pe tine lalele galbene și vinul roșu te fac fericit. Să nu uiți în serile răcoroase de octombrie să privești cerul. Să presupui că acolo e Marte, ba Saturn, ba Carul Mic, ba Carul Mare, că acolo sunt eu. Dar eu nu mai sunt. Nici pe cerul tău, nici sub ochii tăi. Am plecat la scorbura mea îndepărtată, la locul călduros care mă așteaptă undeva, am plecat să mă regăsesc în culorile monocrome ale sunetului. Mă voi lăsa purtată de alte viori și alte game, vreau note și pătrimi diferite.

Am plecat să nu mai simt apăsarea pe care o am atunci când te privesc. Fiecare fărâmă din tine urlă de durere, fiecare colțișor are bube. Și eu chiar aș fi rămas dacă podeaua sufletului meu era curată și primitoare. Dar și în mine răcnește chinul, și eu am boli care mă mistuiesc, și eu am râs când am tăiat carne, și eu am mâinile pătate cu sânge și lacrimi. Poate ar trebui să mergem la spital. Vom primi injecții și vom uita, sau vom dormi în neștire câteva zile. Dar la spital vom întâlni oameni. O să ne spună poveștile lor de viață, dar amândoi cunoaștem irascibilitatea muritorilor la poarta suferinței, ei vor vrea să ne împărțim gândurile și fructele, dar noi știm că nu ne plac oamenii. Că niciodată nu am spus nimănui nici măcar un cuvânt despre noi, că mai bine acceptăm gloanțe sau pumni în schimbul unui discurs despre sufletul nostru măcinat. Am dat tare de pământ unul cu celălalt, pentru a ne putea înălța, pentru a avea puterea de a le arăta oamenilor zâmbete. Cuvinte calde. Liniște.

De acum vom fi singuri, vom uita că ne-am cunoscut vreodată. Nu am avut curaj să-ți spun cât de mult îți doresc să găsești persoana cu care să mergi la același pas, atunci când vă îndreptați în aceeași direcție. Să nu o lași să te depășească, nici să vrei să-i cedezi locul din față. Să fiți amândoi clopote de templu, să dansați lin și elegant pe scena vieții, să vă iubiți și să iubiți oamenii așa cum Dumnezeu vă iubește pe voi: necondiționat și pentru veșnicie. Nici nu a trebuit să-ți rostesc aceste cuvinte. Le-ai înțeles singur, în timp ce mă priveai cum plec. Le-ai înțeles când erai înconjurat de multă lume, deși sufletul tău era mai singur și mai pustiu ca deșertul, le-ai înțeles când mâinile tale își lăsau amprenta pe o altă piele. Poate ai realizat în final că o soluție concentrată se poate dilua doar dacă adaugi apă, poate ai înțeles că la sfârșitul acestei călătorii te voi aștepta cu brațele deschise. Măcar să ne povestim experiențele, să râdem și să vrăjim universul cu fericirea noatră. Măcar să ne aducem aminte de zilele în care am știut că trăim, am crezut că putem urca munți doar ţinându-ne de mână. Privește-mă, după ce am cucerit vârfuri copleșitoare, vin să îți spun totul. De aceea nu știi nimic despre mine.

scris de Aldea Adriana Gabriela, studentă la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea