La prima ediție a Atelierului de Idei, s-a discutat despre „Lectura ca mijloc de bântuire și prietenie”, din care putem extrage că lectura și cartea sînt împărtășiri de înțelesuri și experiențe, și nu un act solitar. Pornim de acolo și deschidem astfel un spațiu în care vă invităm să ne regăsim, sub forma unor recenzii despre cărțile citite.
Ochiul – Vladimir Nabokov
„Pentru a trăi fericit, omul trebuie să aibă, când și când, câteva momente de absolută pustietate. Și totuși, eram mereu expus, mereu la pândă; nici măcar în somn nu încetam să mă păzesc fără să înțeleg nimic din propria mea existență, înnebunind la gândul că nu eram capabil să încetez a mai fi conștient de mine însumi și invidiindu-i pe toți acei oameni simpli – funcționari, revoluționari, negustori – care, cu încredere și concentrare își vedeau de slujbele lor mărunte”.
Dacă ai putea crea prin imaginație o realitate, cum ar arăta ea? Ți-ar plăcea ce ai descoperi sau ți-ai dori să revii în lumea din care inițial ai plecat? Dar dacă ți-ai da seama că propria-ți imaginație te cotropește puternic, deformând totul, nemaștiind să vezi limitele?
„E înspăimântător când viața adevărată se dovedește a fi doar un vis, dar cu mult mai înspăimântător e când ceea ce ai considerat că e vis – fluid și iresponsabil – începe deodată să se închege ca realitate!”
De curând am citit „Ochiul” de Nabokov, o carte care are, am putea spune, ca principală întrebare „cine sunt eu?”. Întreaga acțiune se desfășoară în jurul lui Smurov, un personaj misterios, a cărui identitate parcă nu reușim s-o descifrăm inițial. El și-a creat o realitate proprie, în care personajele din viața lui, oamenii de care se lovește reprezintă oglinzi ale sinelui, o reflectare a ceea ce este el. Citind cartea, mi-am dat seama că deja o analizam prin prisma teoriei „self-looking-glass” (sau teoria sinelui-oglindă). Pe scurt, precum spune și teoria elaborată de Cooley, eul se dezvoltă prin contactul cu ceilalți, iar sinele ia naștere odată cu interacțiunea dintre indivizi. Am observat și în „Ochiul” lui Nabokov cum personajul devine conștient de sine pe măsură ce devine conștient de ceilalți, de cum este perceput de cei care îi înconjoară existența. Existența e relativ spus, căci, așa cum afirmă și personajul spre final, „eu nu exist: există numai miile de oglinzi care mă reflectă”.
Smurov este într-o continuă căutare de sine, iar faptul că încalcă la un moment dat chiar intimitatea lui Roman Bogdanovici, furându-i scrisoarea doar pentru a vedea cum l-a descris acesta, ne arată tocmai nevoia lui de a se cunoaște, de a vedea cum este perceput. Desigur, cea mai mare curiozitate se năpustește asupra marii sale iubiri, Vania, care l-a fermecat încă de la început. Deși, la moartea unchiului Pașa, „murise și cea mai veselă imagine a lui Smurov”, o nouă imagine a personajului este creată chiar de Kașmarin, soțul Matildei.
Prin prisma celorlalte personaje, Smurov există cu adevărat, el modelându-și identitatea pe măsură ce înțelege și observă cum îl percep ceilalți.
O nuvelă despre „bântuire”, în care trăim intens prin imaginile pe care ceilalți ni le oferă, le inventează sau care se vor fi avute despre noi; o lume în care fericirea se atinge prin decoperirea de sine și înțelegerea lumii care ne înconjoară: „Am înțeles că singura fericire în această lume este să observi, să spionezi, să urmărești, să te examinezi atent pe tine însuți sau pe alții, să nu fii nimic altceva decât un ochi mare, sticlos, cumva împăienjenit, veșnic deschis”.
Articol realizat de Adriana Hurjui, membru Asociația Visum
Foto: flickr.com – Frank Smith
Suntem și pe