Interviu „Omul, Emoția și Fotografia” – Andrei Baciu

Camera foto nu declanșează singură. Ea prinde în cadru doar ceea ce este „lăsată” să vadă de către cel care fotografiază. Fotografia devine artă atunci când fotograful are un proiect, o idee, atunci când construiește și propune o temă, o trăire. Altfel, fotografia este o captură de contidian care se pune în sertar și se dă uitării, lăsând falsa impresie a unei realizări.
Ideea interviului mi-a venit de la prima întâlnire avută cu Dan Dinu, la Okian Brașov, întâlnirea care lansa proiectul „Întâlnire cu fotografia”, undeva în iulie 2014. Fotografia începe ca o pasiune, înainte de a învăţa tehnica foto. Fiecare pasiune începe cu o mică poveste, întâmplare şi din acel moment creşte. O parte din încercările în fotografie se opresc în căutarea tehnicii universale, perfecte, dar fără pasiune, emoție şi o poveste a fotografului. Din această perspectivă demersul lansat de Dan Dinu şi Librăria Okian Braşov este chiar necesar. Printr-o serie de interviuri încercăm să vedem poveştile, pasiunea, emoţiile, trăirile, mesajele fotografilor şi ale fotografiei lor.
Este un exercițiu de descoperire, de cunoaștere și de memorie prin fotografie și prin inspirația oamenilor care declașează trăiri prin aparatele lor. Fotografia poate fi un motiv de a face și de a fi sau un document de studiu sociologic și istoric.

Spune-ne câteva cuvinte despre tine.
Am 32 de ani, locuiesc în comuna Măgurele, județul Prahova, și predau literatura română la un liceu din apropiere. Dacă se întâmplă să vă aflați în vreo plimbare pe dealurile din zonă, sunt șanse mari să dați acolo și peste mine.

Care a fost prima întâlnire cu fotografia?

A fost în clasa a VII-a, când, de Crăciun, tatăl meu mi-a făcut cadou un aparat foto neaoș, un „Orizont” semiautomat cu bulină roșie, ce imita, deci, așa cum aveam să-mi dau seama mai târziu, o mult mai celebră marcă. Țin minte că, din cele două filme primite, pe primul l-am „ars” instantaneu, atras parcă nu atât de ce pozam (cred că prima, în mod absolut, poză pe care am făcut-o a fost a bradului), cât de sunetul plin de farmec pe care îl scotea micuța mașinărie. Nici nu am developat filmul, pentru că mi se pare că l-am voalat sau, oricum, era limpede că nu prea avea rost.
Nu pot să zic că această primă întâlnire a fost foarte semnificativă pentru relația mea de azi cu fotografia, însă o fi avut, probabil, rostul ei. De fotografiat serios – fără a mă lua, în același timp, prea în serios, sper – m-am luat abia în studenție.

Descrie modul, stilul, abordarea în care faci fotografie.
Vorbește Paul Caponigro de „flacăra recunoașterii” („flame of recognition”), anume de momentul în care fluxul comun al vieții se întrerupe și are loc acel eveniment mirabil care îi produce fotografului o emoție intensă, ce, la rândul ei, îl face să apese pe butonul declanșator al aparatului. De aici pleacă totul în ceea ce mă privește. Emoția în cauză, amestec de bucurie, încântare și mirare de-a dreptul metafizică, pe care o simt când, bressonian și mai mult decât atât, suprafiresc, totul se aliniază, reprezintă elementul capital al demersului meu fotografic.
În timp, și pesemne tocmai datorită acestei premise, mi-am dat seama că, de orice gen ar fi, mă atrage nu documentarea empiricului din fața mea, ci, prin el, surprinderea poeziei, a Rosturilor tainice pe care, la răstimpuri fermecate, lumea vizibilă ochilor fizici le revelează celeilalte perechi de ochi pe care o avem fiecare dintre noi.
Că veni vorba, nu prea aș crede în dezideratul stilului, ce poate fi adesea redus la un manierism pur formal și, pe cale de consecință, sufocant, ci în cel al autenticității, al abordării sincere și curate a vieții și, implicit, a fotografiei. Doar o astfel de atitudine te duce la găsirea propriei „voci”, al cărei timbru se simte distinctiv, de la sine, asemeni vocii reale, în tot ceea ce faci, și deci inclusiv în ceea ce creezi fotografic.

Care este genul predominant de fotografie ales şi care este „raţiunea” din spatele alegerii?
Nu pot spune că am un gen favorit. Cel puțin nu unul singur. Dimpotrivă, deși există, rare sunt tipurile de fotografie pe care să le refuz principial. Primul gen fotografic pe care l-am abordat este peisajul și, orice ar fi, el ocupă un loc special în inima mea, astfel că, dacă îl las uitării pentru o perioadă, simt la un moment dat nevoia să mă întorc la el. Merită să adaug că, afirmând aceasta, nu am în vedere neapărat produsul fotografic final – o imagine de peisaj –, ci, în primul rând, trăirile pe care ți le procură simplul fapt de a te afla, întru contemplare, acolo, in media res.
La fel se întâmplă, de altfel, și cu celelalte categorii: cu încercarea de a surprinde poezia imediatului, ce poate viza un loc limpede definit sau pur și simplu se poate ivi, subit, te miri unde, cu natura moartă, cu fotografia de interior, cu cea nocturnă, cu portretul sau cu fotografia de stradă, căreia, dacă aș locui la oraș, i-aș acorda mult mai multă atenție. Revenind, de fiecare dintre acestea mi se face pur și simplu un dor ineluctabil dacă mă despart de ele prea mult.

Descrie pregătirea pentru o sesiune foto.
Dacă ne gândim la pregătirea strict logistică, deși e decisivă (o baterie de rezervă uitată te poate lăsa „pe uscat” când ți-e lumea mai dragă,) nu e foarte spectaculoasă. Constă doar în a-mi pregăti rucsacul foto (care are cel mai adesea același conținut, inclusiv, să nu râdeți, o pereche de șosete de rezervă ) și hainele necesare, în acord cu starea vremii. Dacă e cazul, verific și harta, să îmi fie mai ușor să mă orientez.
Există, însă, pe de altă parte, încă un tip de pregătire, cea interioară – de căpătâi chiar. Ea vizează atât creionarea mentală a unui tip de cadre pe care, dacă se ivește ocazia, să le abordez, cât și o stare sufletească, de eliberare de meschinăriile curente și, respectiv, de recunoștință, pentru însuși faptul că am posibilitatea să mă duc să fac poze. Să fim serioși, în ciuda convenabilelor noastre amnezii, în realitate tot ce avem e un cadou de la Dumnezeu. Iar a conștientiza aceasta nu reprezintă, habotnic, o condamnare, ci, dimpotrivă, o fantastică poartă spre tărâmul libertății.

Povesteşte o sesiune foto, una care ţi-a adus satisfacţie mare.
Nu pot să uit una din primele dăți când am fost pe deal la pozat (dragul meu deal de baștină, din Măgurele, unde am început să fac fotografii și unde simt mereu nevoia să revin). Era toamnă și jos, în sat, ceața se înstăpânise neîndurător peste tot. După ce am făcut poze prin împrejurimile casei, mi-a venit ideea să urc pe deal. Ei bine, inspirat a fost cel care a inventat fraza „a rămâne cu gura căscată”, pentru că am bănuiala că asta mi s-a întâmplat și mie, la propriu, când, ajuns la jumătatea dealului, am văzut cum stratul de ceață se sfârșește, lăsând loc unui superb cer senin, mângâiat de cel mai luminos soare cu putință. În spatele meu, ceața se vedea ca o mare albă și pufoasă, din care se ițeau, ca într-o poveste, vârfuri de copaci sau de dealuri. Nu mai e nevoie să adaug că nu mai știam ce să fotografiez mai întâi. 

La ce te gândeşti când faci fotografii?
Firește că fotografia presupune o activare simultană a mai multor compartimente, care includ atât emoția (de care vorbeam mai sus), cât și gândirea, care să o canalizeze și fructifice pe cea dintâi. Ca atare, când fac fotografii, gândurile mele au o natură foarte concretă și vizează felul în care pot translata cel mai bine emoția trăită într-o reprezentare bidimensională fotografică. Pe lângă aspectele tehnice, precum încadrarea optimă, focalizarea sau expunerea, merită menționată aici și o evaluare a dinamicii scenei, adică, mai pe românește, a sesiza cum arată scena în momentul respectiv, cum se poate și când se poate modifica – prin apariția unei persoane care să o traverseze, de pildă, sau prin felul în care urmează să fie luminată – și în ce fel aș putea să valorizez fotografic noua situație.
Această îmbinare absolut sănătoasă între etajul emoțional și cel de un pragmatism aproape feroce al etajului rațiunii constituie, mă bate gândul, unul dintre motivele pentru care Fotografia este atât de frumoasă. Și vie.

Descrie o situaţie inedită, provocatoare, în care ai ajuns datorită fotografiei.
Ha-ha, cerința mă poartă instantaneu în acea dimineață de toamnă de acum vreo 8-9 ani când, împreună cu un prieten, purtați de focul creației, am sărit hoțește gardul unei stâne ca să facem poze. Doar că stâna nu era goală, așa cum credeam noi, și ne-am pomenit cu o voce guturală care ne soma să ne mărturisim… nu, nu viziunea artistică, ci motivele pentru care săriserăm gardul. Spre mirarea noastră ignară, după ce am explicat că nu suntem decât niște bieți artiști amatori, ciobanul, în loc să comită cine știe ce act verbal necivilizat, ne-a invitat să mâncăm împreună cu el și cu ceilalți. Unul dintre cele mai bune mic-dejunuri din viața mea.

Ce este acum fotografia pentru tine?
Să zic că este o stare de spirit ar suna cam dulceag-clișeizant, nu? Dincolo de sentimentalisme zaharisite, fotografia e pentru mine un mijloc de a lua act și de a mă bucura de coerența și sensul profund al acestei lumi și, mai ales, al celei de deasupra ei, pe care cea dintâi o poate revela, în mod miraculos, celor care vor cu adevărat să vadă. E, așadar – și aproape că am o teorie despre asta –, un mod de dezorbire ființială, un rezervor limpede al vocabulelor fundamentale ale vieții, nepoluate de sindromul împăratului de fapt gol, sindrom ce macină, cel puțin la nivel instituțional, celelalte arte. Îmi vine ca o mănușă în acest sens un editorial recent din The Guardian, al cărui autor afirma, fie și în alte cuvinte, exact aceasta, respectiv că, astăzi, adevărata artă este fotografia.

Cum alegi subiectele fotografiilor tale și cum interacționezi cu ele?
Nu știu dacă pot da un răspuns punctual, întrucât există o sumedenie de variabile, începând cu genul fotografic abordat și terminând cu tipul de subiect. În acord cu cele spuse anterior, comun pentru orice situație este un anume sentiment al uimirii și al încântării față de, efectiv, cele ce sunt. E binecunoscută comparația între candoarea perceptivă a artistului și cea a copiilor, ea fiind și reperul meu în acest sens. Nu e vorba aici de a fi infantil ori copilăros, ci de a căuta în adâncul sufletului și a întreține acel fond de puritate pe care afurisita aceasta de lume, afurisitul acesta de timp ni-l corodează invariabil.

În ce fel îți influențează fotografia relațiile cu cei din jur?
Îmi permit să extind puțin domeniul întrebării și să notez că prima dată când mi-am dat seama că fotografia are o influență – extrafotografică, ca să zic așa – asupra mea a fost când, la vreun an de când mă apucasem de ea, am remarcat ce frumos este, pur și simplu, felul în care lumina cade pe un copac pe lângă care, de altfel, treceam de când mă știu. În relația cu semenii, arta scrierii cu lumină (nobilă și responsabilizantă etimologie) m-a făcut, cred, să fiu mai empatic, să caut să văd mai mult în oameni decât aș fi făcut-o altfel. Relativ la aceasta, nu e o vorbă în vânt maxima conform căreia a realiza portretul cuiva înseamnă să îi surprinzi nu doar chipul, ci sufletul însuși.

Când faci o sesiune foto sau fotografii independente te gândeşti să le realizezi într-un anume fel pentru un anume public privitor?
Întrebarea este esențială pentru orice fotograf care încearcă să fie demn de acest nume. Relația dintre artist și publicul său reclamă volens, nolens o definire a termenilor din partea celui dintâi (și poate și din partea celorlalți): cine e, ce face și ce vrea de la el, de la creația sa și de la receptorii ei. Mai ales astăzi, în lumea internetului, a rețelelor sociale, a gratificării instantanee și a idolilor de mucava.
Ca să n-o mai lungesc, nu, nu mă gândesc să fac fotografii condiționate extern, care să îmi asigure automat reacțiile favorabile ale cuiva. Gestul nu e condamnabil în sine, dacă ești profesionist și clientul te plătește pentru un rezultat prestabilit. Numai că eu fac fotografie doar pentru sufletul meu și să pun problema altfel ar anula însăși rațiunea gestului.
Acum, să ne înțelegem. Normal că mă bucur foarte când aud că un cadru de-al meu transmite ceva și unei alte persoane, și orice cuvânt bun auzit mă alimentează – și să nu vreau – cu energie. Doar că, dacă e ca cineva să îmi privească imaginile, aș vrea să mă vadă în ele pe mine însumi, bun, rău, cum oi fi, nu știu, dar pe mine însumi. Or, ce ar mai rămâne din mine dacă aș căuta să fiu… altcineva, ca să zic așa? Răspunsul e limpede. O caricatură.

Se poate vorbi de etică și de limite în cazul fotografiei și care sunt limitele pe care ți le-ai stabilit?
De fiecare dată când sunt întrebat acest lucru, îmi vine automat în minte intransigența atât de revigorantă a unor Paul Evdokimov sau Nicolae Steinhardt, care văd în bine (termen mai dens, nu mă îndoiesc, decât mai secul „etic”), frumos și adevăr forme coplanare de manifestare a dumnezeirii.
Deci categoric da, deoarece eticul – binele –, manifest sau prezent doar prin alegerea neconștientizată de a îi evita opusul, este prezent în orice activitate umană. Nu mi-am stabilit programatic niște limite în ceea ce privește fotografia, și aceasta pentru mi se pare total nefericit să o văd altfel decât în context, care e, în ultimă instanță, viața mea întreagă. Ce pot spune concret e că nu îmi place să fotografiez oamenii fără, pe cât posibil, să le cer voie, pentru că nici mie nu mi-ar plăcea să mi se întâmple așa ceva, nu îmi place să reduc obiectele din fața mea la niște simple pretexte de care să mă folosesc pentru gloria mea de artist nemuritor, nu îmi place, pe scurt, să uit că fotografia nu e scopul, ci – să îmi fie cu iertare dacă sună banal, dar chiar așa stau lucrurile – vehiculul care te poate duce spre un anume tip de trăire, dincolo de superficialitățile de zi cu zi.

Poți spune că există o ordine în fotografia ta? Dacă da, ce este, ce reprezintă?
O formă de organizare și de gestionare optimă a resurselor (că tot menționam termenul „pragmatism” mai sus) ce favorizează obținerea unui maxim de rezultate cu mijloace minime, la toate nivelurile, de la cel logistic la cel artistic. Aceasta e de fapt ordinea adevărată și la aceasta folosesc în realitate mult hulitele „reguli”, care nu trebuie nici urmate mecanic, nici văzute ca factori inhibitivi, ci, mai degrabă, judecând nu în literă, ci în imponderabilul spirit, ca principii de funcționare – ale aparatului de fotografiat, ale percepției vizuale, ale artei, ale omului… E un soi de ergonomie la nivel macro, aș putea spune.

Crezi că fotografia produce o realitate anume și este ea diferită de realitatea socială?
Socot că răspunsul depinde de accepțiunile noastre terminologice. Spune-mi ce este realitatea ca să îți spun cine ești, ca să parafrazez proverbul cunoscut.  Risc totuși, recunoscând din start precaritatea cunoștințelor mele sociologice, să opinez că sintagma de la sfârșitul întrebării are în vedere omul din perspectiva relațiilor sale cu ceilalți și că, dacă e așa, atunci realitatea produsă de fotografie – căci produce una – diferă prin faptul că pornește de la nivelul individului, al fotografului, mai ales când discutăm despre fotografie ca artă (acesta fiind, evident, punctul meu de plecare), din moment ce efortul acestuia vizează „traducerea” în limbaj vizual a trăirilor sale intime.

Crezi că prin intermediul fotografiei se poate ajunge la o cunoaștere mai mare și la trăiri mai intense? Ce presupune acest lucru?
Mi se pare că am răspuns deja la aceste întrebări, fie și oblic, în ideile pe care am încercat să le formulez până aici. Iar calea, adaug cu riscul de a deveni enervant pentru insistență, e una singură, cea a autenticității, a asumării sincere, bărbătești, curate a vieții și, implicit, a fotografiei.

Te rog să ne dai o fotografie, pe care să o atașăm interviului, și să ne spui povestea ei și ce reprezintă pentru tine.
E inerent probabil ca orice creator să fie cel mai tare atașat de proiectul pe care îl are în desfășurare, așa că exact aceasta o să fac și eu, prezentând o imagine (trebuie văzută mare pentru maximum de impact) din cadrul eseului „Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi”.

A fost făcută fix prima dată când m-am dus să fac fotografii acolo, anul trecut, în ianuarie. Cercetam așadar zona (pe care, de fapt, am văzut-o și o văd de când mă știu, mai precis de fiecare dată când am drum la Ploiești, dar niciodată până în acea zi cu intenții artistice – povestea întreagă se află în textul ce acompaniază fotografiile), când mi-a atras atenția apariția bătrânului în baston ce își făcea, probabil, plimbarea de după-amiază. Instantaneu, prezența sa, decorul, îmbibat de nostalgie, drumul, punctat cu bălți și tăiat de tot felul de cicatrici, săgeata, chiar, de pe stâlpul din centru, ce indică privitorului, asemeni unei șoapte „din regie”, însăși silueta umană, în fine, în contrapartidă, ceața din planul îndepărtat, umplută cu lumina, poate, a unui alt tărâm, către care personajul pare să se îndrepte, m-au făcut, toate, să experimentez flacăra aceea a recunoașterii pe care o invocam la început. Și ce am recunoscut? Păi poate felul în care această scenă cotidiană se transformase subit și metaforic într-un semnificant al unei povești întregi – cine știe, al poveștii noastre, a tuturor. Punctul culminant al experienței pe care am trăit-o atunci, acolo, pe acel pod peste care trecusem de mii de ori înainte, l-a reprezentat apariția efectiv copleșitoare a stolului uriaș de ciori. Și, revenind la planul figurativ, pasărea cu forma cea mai pronunțată, din stânga-sus, aflată în echilibru dinamic cu omul din dreapta-jos, devine astfel nu doar un partener pur vizual al celui din urmă, ci, în chip minunat, parcă și un însoțitor de o altă natură…

Unde poate fi găsită fotografia ta?
Pe site-ul meu, andreibaciu.ro, pe blogul personal – andreibaciu.blogspot.ro –, pe facebook.com/andreibaciu00 sau, mai nou, pe www.tsu.co/photogralysm. Cititorii interviului nostru, de la care aștept cu drag și curiozitate orice întrebare/reacție/mesaj, mă pot contacta acolo sau direct, la andreibaciu1983@yahoo.com.

Lansează o provocare fotografică pentru cei interesaţi de fotografie.
Nu știu în ce calitate aș putea face aceasta, însă, mulțumindu-le că au avut răbdarea să citească până aici și mulțumindu-ți și ție, Mihai, și lui Dan pentru inițiativă, îi invit să iubească Fotografia, cu tot ce implică aceasta. E cel mai frumos joc, nu-i așa?…

Mulțumim Andrei pentru încă o poveste fotografică frumoasă.

Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de Andrei Baciu.

Interviu realizat de către Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură.