Pe zi ce trece se observă o brutală dezindividualizare a omului. Omul nu mai este om. El devine o maşinărie, un obiect pe care cei din jur îl folosesc în avantajul lor. Îşi pierde din esenţă, uită cine este şi, prin urmare, îşi pierde identitatea.
Ne caracterizează foarte bine fenomenul de „dromologie”, un concept inventat de Paul Virilio prin care descrie o „știință a vitezei”, de altfel, o puternică formă de dominaţie şi control. Lumea este grăbită, totul decurge cu rapiditate maximă, individul nu mai are timp să mai reflecteze asupra problemelor cu adevărat importante, fie ele sociale sau de altă natură; el uită să mai privească asupra sinelui. Apăsăm pedala, iar timpul accelerează fără oprire, lăsând în urmă un om lipsit de identitate şi sens, prins într-un sistem care nu face decât să distrugă fiinţa.
Totul se rezumă la material, la „a avea cât mai mult”. Totul este o luptă spre a atinge cotele care să-ţi asigure succesul. Problema succesului este destul de complexă, întrucât individul vrea să-l atingă pentru a câştiga o recompensă, fie materială, fie care ţine de prestigiu și statut. Totuși, oare această recompensă chiar va veni? Sau sunt oare recompensele promise doar o altă formă de control, prin care fiecare individ, acaparat de ideea că va reuşi să devină cineva dacă face cum i se spune, este transformat într-o adevărată maşinărie? Profitabilă, ce-i drept…
Lumea arată azi ca un câmp de luptă. Viaţa devine o bătălie pentru putere şi supravieţuire. Lumea sistemului ia amploare, în timp ce lumea vieţii, a trăirii, se pierde în întuneric. Iar omul îşi iroseşte toate resursele de timp, odihnă, reflecție în speranţa că o va duce mai bine. Întreaga lui viaţă devine o rutină, condusă de repetiţii lipsite de context şi discurs. Interiorul este golit, iar fiinţa alunecă într-un abis fără de sfârşit, fără întrebări şi fără răspunsuri.
De la „a avea cât mai mult” ne îndreptăm spre problema dorințelor și mai departe, spre control. Individul are impresia că dorinţa îi aparţine, deşi dorinţele lui sunt date de contextul cultural în care trăieşte, de normele care îi sunt impuse. Suntem învăţaţi CE să ne dorim, dorinţa nu este un act pur natural. Dorinţa ne este pusă pe buze, iar noi doar o rostim. Şi, de cele mai multe ori, dorinţa „noastră” nu face decât să ne transforme într-o machetă, devenind ulterior doar un obiect de uz personal pentru alţii.
Articol realizat de Adriana Hurjui, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură.
Foto credit: Horia Varlan, flickr(.)com
Suntem și pe