Articolul este continuare la Fericire la locul de muncă?.
Fericirea ocupă un spaţiu în care ar trebui să fie înţelegerea/acordul. Este de fapt substituent pentru asumarea responsabilităţii, competenţei. Perspectiva fericirii, a lui „îmi place ce fac”, nu o extind totuşi pe muncă, în întregime. O pot vedea aplicată pe relaţia dintre angajat şi manager. Aici poate fi angajatul fericit sau dimpotrivă, în funcţie de tratamentul pe care îl aplică managerul, relaţia directă – felul în care îi vorbeşte angajatului, respectul arătat sau încălcat. Felul în care se raportează unul la celălalt, mai puţin cu privire la atribuţiile de muncă.
Munca, aşa cum e acum, e ruptă de planul personal al individului, un fel de feliere a vieţii. Prin muncă ar trebui să fim eficienţi, în afara planului personal (relaţii, pasiuni, artă, dorinţe, nevoi), în găsirea resurselor, bani în special. Fericirea aparţine planului personal. Apare atunci când omul alege întotdeauna proiectul, activitatea în care intră şi nu munca în care intră de nevoie.
Planul personal poate cuprinde munca şi, deci, fericirea intră pe muncă în prezenţa celor cinci puncte (colaborare şi înţelegere/acord; eficienţa este dată de competenţă; nu mai vorbim de program de lucru; nu substituim înţelegerea cu altceva; critica, ingredient principal) descrise în primul aricol. Munca devine astfel parte integrată în viaţă. Altfel este locul unde mergem pentru dezumanizare, dezindividualizare, cuminţire. Şi atunci, dacă munca produce devalorizarea umanului, nu cumva căutarea fericirii este, într-un loc care produce opusul, doar o sursă de frustrare?
Material realizat de Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură
Suntem și pe