Educație vs Disciplină

Educație vs Disciplină

„În societățile noastre, sistemele punitive trebuie plasate într-o anumită economie politică a corpului: chiar dacă ele nu apelează la pedepse violente ori sângeroase, chiar dacă folosesc metode blânde ce doar închid sau corectează, întodeauna de corp va fi vorba – de corp și de forțele lui, de utilitatea și docilitatea acestora, de repartizarea și aservirea lor.” (A supraveghea și a pedepsi – M. Foucault. P. 32)

În timpul perioadei comuniste, probabil mulți își amintesc sau au citit/au auzit povești, elevii de până la 14 ani aveau statutul de pionieri. Ei aveau semne distrinctive (cravata și accesorii), fiind ușor să îi observi, dar le revenea o adevărată onoare în momentul în care erau primiți în Organizația Pionierilor. Cei mai buni dintre ei, cei care se remarcau, primeau și distincții: „comandanții” care primeau șnururi roșii, galbene sau albastre, „pionier de frunte” sau „pionier fruntaș în munca patriotică” sunt câteva exemple. În timpul comunismului, după vârsta de 14 ani, pionierii deveneau UTC-iști, iar selecția lor respecta anumite norme.

Această ierarhizare mi-a amintit de un capitol din „A supraveghea și a pedepsi” scrisă de M. Foucault, care vorbește despre Școala Militară, unde era întâlnită o repartizare a elevului în mai multe clase, sistem menit să clasifice elevii în funcție de „calitățile morale ale elevilor” și „comportarea lor general recunoscută” (p. 232). Astfel, regăsim clasa celor foarte buni, care se distingea printr-un epolet de argint, clasa celor buni, care se distingea printr-un epolet din mătase roșie și argint, clasa mediocrilor, distinsă prin epolet de lână roșie și clasa celor răi, care se distingea prin epolet de lână maronie. Elevii din ultimele clase se puteau mândri atunci când reușeau să promoveze în primele două clase. Această ierarhie „îi repartizează pe elevi după aptitudini și purtare, deci după întrebuințarea ce li se va putea da când vor termina școala; exercită asupra lor o presiune constantă pentru a-i face pe toți să se supună aceluiași model, pentru ca toți la un loc să fie siliți la supunere, ascultare, atenție în studiu și la exerciții și la cât mai precisa executare a sarcinilor și a tuturor elementelor componente ale disciplinei. Pentru ca toți să devină la fel.” (p. 234)

Astăzi, în școală, întâlnim acele „clase speciale”, iar pentru a ajunge în aceste clase, susții un examen care va decide dacă mergi spre o clasă considerată „de top” sau rămâi într-una de nivel mediu, chiar mediocră.

La școală, spune Foucault, întâlnim o „micropenalitate” legată de timp (de exemplu întârzieri), activitate (neatenție sau neglijență), de discurs (vorbărie), sexualitate (indecență), de corp (murdărie, poziții incorecte) și comportament (nesupunere). Iar pedeapsa ar trebui văzută ca tot ce îi poate face pe copii să simtă că au greșit, să îi facă să se simtă umiliți sau cel puțin jenați, scopul fiind renunțarea la un anumit comportament sau acțiune și „omogenizarea”, uniformizarea cu regulile și normele impuse de școală.

În luna octombrie a acestui an aflam că mai mulți elevi de la un liceu din Cluj-Napoca au fost dați afară de la ore pentru că aveau părul lung. Desigur, declarația directorului face referire la regulamentul școlar, care ar solicita ca elevii să nu aibă șuvițe sau părul mai lung de 4-5 cm. Revin tot către Foucault care spune că „puterea disciplinară este o putere care (…) are ca principală funcție pe aceea de a modela; sau, desigur, de a forma cu scopul de a preleva mai bine și extorca mai mult. (…) Disciplina fabrică indivizi; ea este tehnica specifică unei puteri pentru care indivizii sunt în același timp obiecte și instrumente ale exercitării sale.” (p. 220)

Sigur că în acest caz sunt și persoane care consideră că directorul a avut dreptate, tocmai din cauza acestui regulament. Cât de bine a fost prezentat regulamentul către elevi și părinți înainte ca aceștia să-și asume înscrierea la acest liceu, ține de o altă discuție. Însă în acest caz, ca și în altele chiar dacă nu mediatizate, dar întâlnite de fiecare dintre noi de-a lungul vieții noastre de elev, miza nu este părul lung în sine, ori unghiile vopsite în sine, pantalonii sau fustele în sine, ci neascultarea și abaterea de la norme și reguli, căci chiar cum spune Foucault, „ceea ce cade sub incidența penalității disciplinare este tot ce se îndepărtează de la regulă”. De fapt, existența acestor regulamente reprezintă un alt mod de supraveghere, „ale privirilor ce trebuie să vadă fără să fie văzute” (A supraveghea și a pedepsi. M. Foucault. p.220).

Din păcate, sistemul nostru de învățământ funcționează pe disciplină și pedeapsă, pe ierarhizare și categorisire, aspecte care conduc spre crearea unor sentimente de rușine și vinovăție pe care elevul ajunge să le resimtă (rușine față de cine este și ce spune; vinovăție față de ce a făcut sau față de părinții cărora li se va atrage atenția în „văzul lumii” la ședințe). Elevul nu simte că la școală se poate exprima, poate întreba fără să fie judecat sau categorisit, căci sistemul nostru educațional nu face nimic altceva decât să te învețe să înveți. Sistemul nostru ne vrea pe toți la fel: cuminți, tăcuți și cu mâinile la spate; elevi care să redea texte indiferent că ele sunt sau nu înțelese. Sistemul nostru nu încurajează gândirea critică sau creativitatea, ci uniformizarea. Elevii trebuie să tacă și să asculte și pot răspunde doar dacă sunt întrebați, ridicând mâna.

Când eram în liceul, la o disciplină plictisitoare (sau poate doar profesorul era plictisitor) a ajuns în discuție un caz din mass-media legat de o situație dintr-o școală renumită din oraș. Mi-am făcut curaj și mi-am exprimat opinia, cu bun simț și sigură pe mine, opinie care a fost în contradicție cu părerea profesorului. Din acel moment și până la finalul anului școlar, eu nu am mai știut că la acea disciplină există note și după 7, indiferent cât învățam. Am considerat și încă consider că am fost pedepsită. Consecința? Nu mi-am mai dat interesul să învăț la acea materie. Concluzia? Pedepsele nu ne fac mai productivi, din contră. În anul I de facultate, unul dintre profesorii mei preferați și pe care îl respect foarte mult, ne-a întrebat la curs de ce studenții (adică noi) nu pun întrebări și nu se exprimă. În acel moment nu am avut curajul să-i răspund, dar probabil că acum vede singur răspunsul dacă citește acest articol.

Îmi pare rău să văd că sistemul a rămas același ca cel pe care l-am „trăit” și eu și că profesorii, directorii de școli și alți responsabili de acest domeniu nu au înțeles că ar trebui să creăm un sistem bazat pe colaborare, ori nu competiție și ierarhizare, că ar trebui să promovăm creativitatea și gândirea critică; nu au înțeles că libera exprimare este indispensabilă pentru o societate sănătoasă și că mediul social s-a schimbat și se schimbă continuu și rapid.

Toate aceste lucruri enumerate mai sus vin și în contextul în care la nicio lună de la situația despre care am discutat, Ministrul Educației propune un proiect de lege prin care să fie introdusă în școli uniforma unică, dar propune și adoptarea manualului unic pentru fiecare disciplină. O uniformă unică înseamnă îngrădirea libertății unui elev de a fi el însuși. Fiecare individ are propria personalitate, iar respectul față de el înseamnă, printre altele, și a-i oferi cadrul de a fi el însuși. Îngrădirea valorilor pe care le are nu îl va motiva și apropia de școală, profesori și materii, ci îl va face să vadă actul de învățare și mersul la școală drept o povară. Iar adoptarea unui manual unic ar însemna a priva elevul, profesorul și întregul sistem de învățământ de a avea o alternativă, de a putea alege un manual mai eficient sau mai atractiv, dar aduce și riscul unui monopol pe care cu siguranță nu ni-l dorim.

Poate ar trebui să începem să privim învățământul ca o lume a vieții și mai puțin ca una a sistemului și să ne axăm mai mult pe educație în adevăratul sens al cuvântului, și mai puțin pe disciplină.

„Normalul se instituie ca principiu de constrângere în învățământ o dată cu instaurarea unei educații standardizate și cu organizarea școlilor normale. (…) Standardizarea devine la sfârșitul epocii clasice, unul dintre marile instrumente de putere (…) Într-un sens, puterea de normare obligă la omogenitate”. (A supraveghea și a pedepsi. M. Foucault. p.235)

Credit foto: flickr/Michael 1952

scris de Adriana Hurjui – sociolog, membru Asociația Visum