„Dragostea este cea mai frumoasă realitate consumabilă. I-am deschis șantier în rai”

(interviu cu Mihók Tamás)

Când te-ai apucat de scris și de ce?

Din cauza desuetudinii operelor literare studiate la școală, scrisul ca formă de expresie m-a atras abia după ce îmi aflasem limitele în arta plastică și arta murală, graffiti-ul.

În perioada adolescenței jucam pe Cupidonul oriunde apucam, în curtea școlii sau printre blocuri. Îmi plăcea să cred că amicii mi se pot confesa oricând, fără rețineri. Apoi, dacă era cazul, le făceam lipeala. Cred că, în primă fază, aceste „audieri” mi-au trezit fascinația pentru povești. Am început să admir puterea cuvântului, să mă tem de el, să experimentez fel de fel de replici. Creasem un joc cu legi nescrise și consecințe directe. Un joc guvernat de cuvânt. Până la atingerea maturității, toți prietenii mi-au fost cobai și cred că, într-o oarecare măsură, și eu lor. Declicul s-a produs totuși puțin mai târziu, odată ce o serie de deziluzii mi s-a revărsat în ogradă aproape simultan. O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign. Și ar mai fi cu carul. Pensula se dovedi prea fragedă în fața avengurii ranchiunilor strânse laolaltă. Tot atunci îl citisem pe Bacovia pentru prima dată. La 16 ani, destul de târziu. Reversurile ostentațiilor s-au instalat încet și comod în mici ficțiuni derulate zilnic în imaginația mea sub formă onirică, ori în mod deliberat. Și am început să scriu…

Ai șantier în rai. Cum te-ai cocoțat acolo, făuritorule?

Îți spun de unde acest șantier. Prin 2012, în timp ce îmi scriam lucrarea de licență despre religiozitatea poeziei lui Vasile Voiculescu, mi-a căzut în mână un dicționar ortodox de termeni religioși. În autobuz, ca timpul să treacă mai repede, l-am deschis întâmplător la cuvântul „veșnicie”. Parafrazez explicația din dreapta egalului: desăvârșirea creației, încetarea oricărei mișcări. Sângele îmi năvălise în creier înstantaneu. „Adică asta îl paște pe om de fapt? Încetarea oricărei mișcări? Nu aceeași definiție se poate atribui și morții?” Fatalism mioritic. Mă rog, m-am gândit la mitul lui Sisif și la viziunea pozitivistă a lui Camus despre condiția omului de condamnat la mișcare perpetuă. Șantierul reprezintă amorfismul de zi cu zi al consistențelor noastre lăuntrice.

De ce rai și nu opusul?

Rai, pentru că arta lui Sisif este ascendentă. Maxima tensiune este consumată în vârful dealului, în inerția și dialectica acelei ultime secunde care precedă clintirea bolovanului spre o nouă rostogolire la vale.

Cine ești tu cu adevărat? Descrie-te într-un vers.

Sunt Premiul Nobel al tăcerii lui Dumnezeu. Despre asta, AICI.

Dana Sala a scris despre volumul tău de debut că este o carte și de(spre) dragoste. Cum privești tu dragostea?

Dragostea este cea mai frumoasă realitate consumabilă. I-am deschis șantier în rai, amăgindu-mă cu ideea că poate, poate. Dar nu știu.

Dragostea are nevoie de dor, iar dorul de distanță. Nu mă refer la o distanțare teritorială, ci la câte un mic shut down tocmai în proximitatea ființei iubite. José Ortega y Gasset a scris despre asta în Studii despre iubire. Dragostea, deoarece se consumă, are nevoie de o veșnică reinventare sau, dacă vrei, actualizare. Astfel, doar fețele dragostei dau ștafeta mai departe, nu dragostea propriu-zisă. În șantierul din rai, meșterul Manole trebuie să-și depășescă fatalismul. Nu-mi iese biserica, fac un mall care să-l mulțumească pe domnitor. Altfel.

„A scrie” e verb sau cruce (de dus)?

Pentru a scrie ai nevoie de un sistem de valori și de trăiri care să-l sfideze. Onestitatea ta ca scriitor trebuie să fie gata oricând să-ți banalizeze valorile. În contextul imperfecțiunii omului, autoironia e o calitate, fudulia, un eșec.

Orice luare de poziție, nu doar scrisul, naște o gamă de responsabilități și orice conștientizare a responsabilității este un mic act martiric. Scrisul exploatează cele mai sumbre voluptăți. În plus, apelăm la limbaj când avem ceva de schimbat. Dacă am putea noi, oamenii, resimți fericirea supremă (fiorul de fericire maximă), ne-am lepăda de cuvinte. Am amuți, cel mult am geme. De asta accept și admir tăcerea divinității, nu și absența de gemete.

Un tânăr scriitor se poate dezvolta și fără încurajările celorlalți?

În primul rând, pentru a se forma, un tânăr scriitor are nevoie de experiențe cât mai diverse. Experiențe literare și extra-literare deopotrivă. În cazul meu, încurajările și descurajările au avut contribuții similare. Cred că poți fi și autodidact, însă șansele eșecului cresc. Trebuie să rămâi cu antenele deschise. „Dacă ratezi cele trei-patru întâlniri esențiale ale vieții tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neapărat un om, poate să fie un prilej, dacă ratezi acel prilej, te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală.” – îi dau dreptate lui Andrei Pleșu.

În timp ce alții fug de poezie, tu pătrunzi în carnea versurilor și rămâi acolo. Tăcut. Fiindcă ale tale cuvinte sunt izbitoare. Ai încercat să scrii și proză?

Scriu și proză, însă acele texte prefer să le trimit revistelor, nu editurilor. Ce-i drept, n-aș avea material decât pentru o jumătate de volum de proză scurtă. Altele sunt sensibilitățile prozei. Ca aproape orice scriitor tânăr, în plenitudinea naivității mele visez să scriu un roman. Unul singur. Dar pentru asta am nevoie de multă substanță. Încă nu mi-am jucat șansele și nu vreau să le intuiesc prin ficțiune atât de timpuriu. Deocamdată am doar flash-uri. Nu mă voi pripi, deci, în a-l scrie. Să dureze o viață, cu atât mai bine!

Cu ce ne vei surprinde pe viitor? Te gândești la următorul volum?

Editura Tracus Arte și-a exprimat dorința de a-mi publica al doilea volum de poezii. Asta se va petrece undeva pe la sfârșitul lui februarie. winrar de tot se va chema. În și prin el (dez)arhivez condiția omului/scriitorului care îmbătrânește așteptând. Pentru că divinitatea și muza vin rar de tot. Iată și-un scurt teaser:

(interviu realizat de Ingrid Casian)

Șantier în rai poate fi comandat AICI.