Despre o involuție fiscală

Despre o involuție fiscală

Încep prin a menționa un articol care conține unele afirmații ale premierului Tudose.

Tudose nu înțelege un lucru. Corporațiile au declarat și declară salariile brute reale (un angajat într-o corporație a avut mereu salariul brut corect pe cartea de muncă, iar compania a plătit taxele și impozitele către stat). Iar cele mai multe corporații vor mări cel mai probabil și salariile brute conform modificărilor fiscale, astfel încât salariul net al angajaților să nu fie afectat. Din păcate, cred că într-o realitate paralelă trăiește Tudose de fapt.

Problema apare la acele firme care nu trec în contract salariul brut corect și real și/sau care au făcut/fac evaziune fiscală. Aici e problema majoră, iar ea nu se va rezolva prin aceste modificări fiscale.

Tudose vorbește cu corporațiile, ceea ce mă amuză teribil, pentru că el merge la discuții cu companii gigant, cu privire la care deja știe răspunsul legat de majorarea brutului. Dar cu firmele care au făcut/fac de fapt evaziune sau plătesc oameni la negru, când va vorbi? Aceste firme sunt cele care cel mai probabil nici nu vor mări salariile brute ale angajaților și vor continua să „dea” salariul minim pe contract și să „dea restul în mână”.

Și facem o simulare simplă, firește orientativă.

Scenariul 1: varianta 2017, salariul brut 1450 lei => angajatul plătește vreo 385 lei la bugetele de stat și are netul de 1065 lei, iar angajatorul plătește 333 la bugetele de stat. Altfel spus, pentru ca angajatul să ia în mână 1065 de lei, angajatorul plătește în total 1783 (costul total, salariul brut+contribuții), iar statul colectează 718 lei.

Scenariul 2: varianta 2018 (dacă s-ar mări brutul), astfel încât angajatul să rămână cu netul 1065 lei. Salariul brut trebuie să fie de 1733 lei, angajatul plătește la stat 668 lei, iar angajatorul plătește 39 lei (deci costul total al angajatorului este de 1772 lei). Statul colectează 707 lei.

Scenariul 3: varianta 2018, cazul trist, în care un angajator nu dorește să crească brutul. Un angajat cu brutul de 1450 de lei după modificările fiscale, va plăti la bugetele de stat 551 lei, va lua în mână 899 lei. Ca să continui povestea, costul angajatorului va fi de 1483 de lei (pentru că pe lângă salariul brut, el mai dă 33 de lei către stat). Statul colectează 584 de lei.

Mai aducem în discuție o variantă gândindu-ne la scenariul 3. Dacă un angajat rămâne cu 1450 brut și net 899, dar patronul îi mai dă la negru 300 de lei; hai să facem un calcul. Angajatul ar lua astfel în mână 1199 de lei. Ca să ia suma aceasta legal, ar însemna un brut de 1964 de lei. Ar însemna că angajatul ar plăti către stat 765 de lei, angajatorul 44 de lei. Cu alte cuvinte, pentru ca angajatul să ia în mână 1199 de lei, dar corect și legal, angajatorul ar cheltui un total de 2008 lei, iar statul ar colecta 809 lei. Dar pentru un evazionist, cum o fi mai bine? Să scoată 2008 lei din buzunarul firmei sau 1483? E o întrebare retorică, firește.

În perioada următoare, unele companii vor lua decizia de a modifica salariul brut. Însă o posibilă consecință va ține de imposibilitatea de renegociere a contractului pentru o perioadă destul de lungă. Să ne imaginăm că mâine, compania pune pe masă un act adițional prin care salariul brut nu mai este 1450 de lei, ci 1733 de lei, deci cu 283 de lei mai mult. Dacă angajatul va cere în viitorul apropiat și o mărire salarială, organizația deja va simți acest lucru drept o pierdere. Foarte posibil să auzim multe formulări de genul: „momentan nu se poate, abia am adus o mărire”. Va mai fi și situația în care angajatului îi va fi rușine să ceară o mărire salarială, întrucât companiile deja au anunțat „că le pasă de angajați și vor face tot ce e posibil ca modificările să nu-i afecteze” (să nu uităm că trăim într-o cultură a rușinii). Deci mă aștept ca renegocierile de salarii să fie „înghețate” pentru o perioadă după ce aceste modificări intră în vigoare.

Ce face „revoluția fiscală” de fapt este să dezechilibreze raporturile de putere dintre angajat și angajator (care oricum nu sunt echilibrate, să fim serioși), angajatul aflându-se în acest moment la simpla voință a angajatorului de a modifica salariul brut, neputând fi obligat să facă acest lucru. Sigur, faptul că piața muncii s-a schimbat în ultimii ani, iar angajații sunt din ce în ce mai greu de convins să se angajeze și din ce în ce mai greu de menținut într-o organizație, ajută într-o oarecare măsură la decizia organizației de a mări brutul. Ce ne-am fi făcut oare dacă piața muncii ar arăta ca altădată, când șomajul era la cote mari, „bătălia” pe posturi crâncenă, iar multe dintre companii funcționau pe ideea: „dacă nu îți convine, am 100 la poartă care așteaptă să se angajeze”? Din nou, doar o întrebare retorică.

Cred că nu trebuie neglijați nici angajații care lucrează în companii aflate în insolvență, ei clar se încarează în scenariul 3, în care salariul brut nu se va majora (întrucât nu este posibil), astfel că netul lor va fi clar afectat. Și, din ce arată statisticile, firmele în insolvență nu sunt deloc puține.

Desigur că aceste modificări fiscale au un impact și asupra altor elemente. De exemplu, ne putem gândi la bugetul local. Ca urmare a modificărilor, bugetul local se micșorează. Gândiți-vă la un municipiu, dar gândiți-vă și la o comună. Vom avea buget mai mic, salariile pentru sectorul public vor trebui să fie mai mari, iar bani pentru investiții iarăși nu vor exista. Bugetele locale din comune, de exemplu, oricum sunt mici și acum, dar prin această „revoluție fiscală” reușim să le micșorăm și mai mult. În plus, faptul că partea cea mai mare din taxele colectate de stat vor merge la central, va crea o dependență (oricum mare) a localului față de central și un control mai mare dinspre central spre local.

Din păcate, acestea nu sunt singurele consecințe. Pentru că „revoluția fiscală” implică și alte situații: firmele vor plăti impozit pe cifra de afaceri, ceea ce în unele cazuri va descuraja noi investiții. Mai mult decât atât, probabil știți deja, o companie putea direcționa unui ONG 20% din impozitul pe profit. Impozitul pe profit se va aplica doar la companiile care depășesc 1 milion de euro cifră de afaceri, deci sectorul neguvernamental va avea clar de pierdut.

Nu doar salariile sunt afectate, ci și pensiile, căci modificările propuse aduc și o reducere a cotei pentru pilonul II de Pensii, de la 5,1% din salariul brut, la 3,75%. Deci dacă unii oameni au avut tendința să spună: ok, se trec contribuțiile la angajați, dar compania crește brutul, deci măcar mă avantajează la pensie, ei bine, nici asta n-o să se întâmple. Iar faptul că „n-o să se întâmple” prin prisma unei ordonanțe de urgență, ori nu prin analiză, dezbatere publică și discuții cu specialiști, mi se pare cu atât mai grav.

Toate aceste modificări nu vin să rezolve o problemă reală cu care mediul privat se confruntă, aceea a lipsei forței de muncă pe care mulți angajatori o reclamă. Știm că în momentul de față oferta este mai mare decât cererea, cel puțin în anumite părți ale României. Companiile reclamă pe de-o parte că oamenii nu mai vor să muncească, iar pe de altă parte oamenii reclamă nivelul salarial, condițiile și mediul de muncă.

Cum rezolvă aceste modificări la nivel de contribuții această problemă? În niciun fel. Mai mult, această modificare este de fapt o crește de taxe ascunsă, prin care se trag mai mulți bani la centru.

Iar ecuația este și mai complicată dacă ne gândim că indicele ROBOR a crescut, leul s-a depreciat, prețul carburanților la pompă a crescut și energia electrică s-a scumpit.

scris de Adriana Hurjui – sociolog, membru Asociația Visum