credit foto: Aldea Adriana Gabriela
Întâlnim oameni prea ciudați uneori. Niște dinozauri indescriptibili, cu idei fixe și orizonturi bătute-n cuie. Oameni limită. Oameni care intră subtil în noi, în gândurile noastre, în vene și priviri. Oameni care ne depășesc barierele de bunăvonință, care se ciocnesc cu putere de inima noastră, care ne dictează evoluția și ne schimbă direcția de mers.
Ne întâlnim și noi uneori. Din întâmplare sau nu. Pe străzi și în locuri necunoscute. În zile senine și seri ploioase. Trebuie doar să așteptăm. Să ne vedem, să ne pierdem unul în brațele celuilalt, să suferim și apoi să plecăm. La final să înțelegem. Să ne înțelegem. Să acceptăm că suntem temple de cultură diferite, cu tradiții și viziuni interpretabile. Nu avem întotdeauna aceleași adâncimi ale vaselor cu care măsurăm lumea și trecătorii străzii, nu suntem capabili să acordăm nimănui primul loc în lista noastră de priorități. Mereu același „EU” care răsună din spatele tuturor faptelor noastre. Și nu știu cât de dăunătoare sau corectă e această gândire, știu doar că nu ne vom schimba niciodată. Nici pentru alții, extrem de rar pentru noi.
Atât de multe lucruri trebuie să înțelegem. Să le digerăm, să le transformăm în propriile noastre componente, să le asimilăm. Eu am înțeles. Când a fost cazul, când m-am pus în locul tău și nu am găsit altă variantă mai eficientă. Când nu ai avut dispoziția necesară, când ai considerat că nu e momentul oportun. Când la tine ploua cu indiferență și la mine era arșiță. Nu cred că doare ceva mai tare, mai profund și mai neomenesc decât nepăsarea. E singura armă mortală pentru care nu trebuie să deținem niciun permis. E singura metodă prin care ne reducem la tăcere părțile frumoase care ne construiesc, acelea care ne înalță și ne apropie mai mult de Dumnezeu.
Înțelegem sau nu, trecem peste. Cu inima bucăți și fără aripi. Cu durere și multe noduri în gât. Cu dimineți goale și pahare de vin roșu pline. Trecem la alte stagii și devenim mai singuri și mai triști, cu fiecare respirație și zi. De cele mai multe ori ne rămâne o fărâmă de speranță pe care-o aruncăm. Noi suntem oamenii aceia puternici, care domină și fac reguli, iar seara, când ne dezbrăcăm de toate măștile și zâmbetele false, suntem doar niște bucăți de carne dornice de afecțiune.
Noi nu ne înțelegem. Nu suntem făcuți din același material și trăim haotic de diferit. Nu credem în aceleași valori și nu suntem ghidați de aceleași principii. Nu luptăm să ajugem la sincronizare. Nu are sens. Înțelegem că nu ne înțelegem. Și că e târziu. Afară și pentru noi.
scris de Aldea Adriana Gabriela, studentă la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea
Suntem și pe