Bulevardul Victoriei – Centrul Civic Brașov, un scurt istoric

Bulevardul Victoriei – Centrul Civic Brașov, un scurt istoric

După ce au permis parcarea pe fostele spaţii verzi de separare a trotuarelor, după ce au moşit lipirea polistirenului de rahat peste mozaicurile moderne ale celor şapte blocuri-lamă, după ce au încurajat şi autorizat construirea unui hoteloi ieşit urât din aliniament, după ce au montat inutilul iluminat al trotuarelor, în aşa fel direcţionat încât orbeşte eventualii pietoni nocturni, barbarii care stăpânesc Braşovul îşi duc la bun sfârşit opera de distrugere a celei mai reprezentative esplanade urbane, mutilând liniile trotuarelor, scurmând într-o parte şi-n alta, cârpind alei inutile, strâmbând la maximum posibil o geometrie pe care mintea lor odihnită nu a putut-o niciodată pătrunde.

RIP Victoriei (imaginea 1), un loc al multor amintiri frumoase, un loc cândva european, un loc de care eram mândru, un loc de necrezut pentru România, unde totul era aliniat perfect, de la bordurile vechi indestructibile, până la clădirile amplasate fără nici cea mai mică abatere şi vârfurile stâlpilor perfect verticali, paraleli şi echidistanţi!

Pentru a vă face o idee măcar sumară asupra amplorii restructurării urbane, adaug pentru comparaţie două fotografii ale aceluiaşi loc (imaginea 2), din octombrie 1943 şi iulie 1966 – ultima fiind de la începuturile şantierului pentru bulevard.

Anno Domini 1969. Bulevardul Victoriei se deschidea încă plin de speranţă înspre oraş şi peisaj… Proiectul unui centru modern se dorea a fi realizat curând, pe baza unei viziuni de continuitate a ţesutului urban şi polarizare pietonală, propunând un contrapunct abil conformat compoziţional. Noul centru ar fi trebuit să adăpostească multiple activităţi comerciale, culturale şi rezidenţiale. Acesta a fost şi proiectul cel mai reuşit dintre toate cele vreo zece ce i-au urmat.

Dar, meschinăria înnăscută nu doarme niciodată. Pas cu pas, de la un an la altul, conceptul a fost mereu modificat din topor, ca să linguşească un mediu politic încă de pe atunci analfabet, ajungându-se până la urmă la propunerea unui aberant hiatus, inspirat din Experimentul Casa Poporului.

Nici ultimul proiect din 1987 (de departe cel mai jalnic, dar acceptat de Ceauşescu şi premiat în consecinţă de Uniunea Arhitecţilor) nu a mai apucat însă să fie întruchipat, decât marginal şi neconform.

Ce vedem azi? Un bulevard al Victoriei (sic!) care moare înfrânt subit, între o uşă de garaj semi-subteran şi un maidan-anexă. Un ax compoziţional major ucis ca răzbunare, de către o generaţie mai nouă de arhitecţi, care şi-au dorit în mod expres să scuipe pe curentul raţionalist, fără a fi în stare de a pune nimic mai bun în loc, din păcate.

Apoi… apoi a venit haosul actual – deopotrivă peste înjurători şi peste înjuraţi… Locul a ajuns poligon de încercări imobiliaro-lăutăreşti, cu spaţii publice destrămate, cârpite la sictir din borduri strâmbe şi trepte inegale, trântite spre no-where. O tumoare ce o ocoleşti, pe cât posibil.

Lăsată în părăsire după reticenţa lui Ceauşescu de a o finanţa, sub forma superbă concepută iniţial în 1968-69, ideea “centrului civic” braşovean este repusă pe tapet imediat după cutremurul din 1977. Reamintesc că, până atunci, extrem de greu se putea obţine decret de expropriere, chiar şi pentru clădiri vechi de calitate proastă, devenite anacronice. Optica “marelui cârmaci” s-a schimbat însă la 180 de grade după cutremur, din acel moment demolări masive fiind posibile oriunde în România.

Dintre mai multe proiecte prezentate lui Ceauşescu, chiar pe trotuarul Bulevardului Victoriei, în 1978, acesta l-a ales pe cel din foto stânga-sus. Deşi celelalte variante prezentate erau net superioare, şeful statului a fost atras de giraţia imensă (se ştie din psihanaliză că giratoriile şi alte forme rotunde monumentale atrag persoanele cu tendinţe dictatoriale). Astfel, vechiul proiect extrem de bine conceput a fost înlocuit cu unul dovedind o compoziţie volumetrică precară, dar accente vădite de comunism naţionalist-ceauşist, prin puzderia de arcade şi şarpante false lipite pe nişte blocuri relativ banale.

În perioada 1980-1985, proiectul a fost iarăşi revizuit, scoţându-se un braţ al giraţiei (Griviţei) şi introducându-se mica centură de pe Toamnei – Kogălniceanu, vezi foto stânga-jos şi dreapta. Totuşi, nimeni nu şi-a permis atunci să suprime debuşeul Bulevardului Victoriei. Pe baza acestui proiect re-re-revizuit, s-au şi construit primele patru blocuri-punct cu arcade, înghesuite meschin în partea de nord, precum şi cele de pe Strada Toamnei, stradă a cărei importanţă a fost considerabil sporită, deşi se afla în zona de interdicţie generată de Rafinărie, pentru probleme sanitare şi de accidente tehnologice. Derizoriul a început să-şi spună cuvântul şi în calitatea arhitecturală a construcţilor, nu numai a compoziţiei urbane.

De remarcat şi apariţia în proiect, în anii 1980, a pieţei noi agro-alimentare, prin masive demolări propuse la Str. 13 Decembrie, piaţă care de fapt urma să devină o aşa-numită “fabrică de mâncare”, după conceptul “circurilor foamei” începute în Bucureşti. Totuşi, în ciuda flatării sale cu ceea ce îşi dorea să vadă, Ceauşescu nu se lăsa încă convins să aprobe demolările masive dorite şi, cu atât mai puţin, finanţarea edificiilor noului sediu politico-administrativ, casei de cultură, magazinului universal şi hotelului.

Cererea de emigrare în Germania a arhitectului Ion Rădăcină, după mijlocul anilor 80, lasă “centrul civic” braşovean fără şef de proiect şi redeschide Cutia Pandorei printre potenţialii săi succesori. Pe de altă parte, aşteptările ca statul comunist să finanţeze la Braşov şi altceva decât blocuri de locuinţe erau din ce în ce mai mici. În condiţiile în care deja o parte din blocurile zonei fuseseră construite sau erau în curs de execuţie, se produce o răsturnare spectaculoasă de concept, după ce o echipă mai tânără, condusă de arh. Nicolae Ţaric, preia frâiele.

Prima modificare majoră a fost eliminarea ultimului tronson din Bulevardul Victoriei şi negarea acestui bulevard ca principal ax compoziţional, cu scuza necesităţii creării unei pieţe de adunări populare uriaşe, pe gustul dictatorului de la Bucureşti. De remarcat şi modul de întocmire a machetei, în care bulevardul aproape nu mai apare şi prezintă o alveolă conjuncturală de parcaje în locul spaţiilor verzi, anticipând parcă cinismul urbanistic din anii noştri… Palatul Culturii dispare şi el pur şi simplu din peisaj, fiind cunoscut că Nicolae Ceauşescu nu mai agrea astfel de investiţii. Blocurile de locuit devin mai înalte şi mai apropiate unele de altele, pentru a aduce o densitate sporită, pe placul Marelui Cârmaci. Dar poate cel mai şocant detaliu este propunerea de demolare a unor blocuri construite în perioada 1958-1962, alături de multele case a căror soartă era deja pecetluită. Astfel, blocurile din B-dul Lenin (actual 15 Noiembrie) nr. 75, 77, 86, 88, 92 şi Str. Verii nr. 8 sunt “eliminate” şi înlocuite cu altele mult mai înalte. Precedentul fusese creat la Bucureşti, dar, pentru a se obţine demolarea blocurilor, era necesar ca în decret să fie puse la pachet cu un număr de case, nu singure. Astfel, scapă până la urmă de urgie o serie de case din Str. Gh. Şincai şi altele, a căror păstrare temporară avea acest scop, de a facilita dispariţia ulterioară a blocurilor devenite incomode.

Pe baza noului proiect se continuă masiv demolările, dar apucă să fie începute numai nouă blocuri, ce vor fi terminate abia după 1989, doar patru dintre ele păstrându-şi mai departe destinaţia de locuinţe. Imensa pârloagă rezultată este poreclită “Gropile lui Calancea”, după numele primului-secretar municipal de Partid, care a avut proasta inspiraţie de a gira politic un proiect ce era deopotrivă inadecvat locului şi imposibil de susţinut financiar la acel moment.
Demolarea vechiului cartier, fără a putea pune mai nimic în loc, a fost o acţiune pripită, menită să forţeze mâna lui Ceauşescu în a aproba bani de investiţii, pe principiul drag şi azi românilor că “orice lucru început se va termina cumva”.
Şi uite aşa s-a rupt oraşul exact în locul în care ar fi trebuit să apară noul său nucleu de coeziune… Cele trei decenii trecute de la acel moment vin să confirme proverbul cu piatra aruncată de un nepriceput în fântână, pe care nici zece înţelepţi nu o mai pot scoate…

La finalul acestui triptic de prezentare – extrem de simplificată – a Poveştii Centrului Civic, pentru că se împlinesc 30 de ani de la tragicele şi inutilele demolări (imaginea 6) care au schimbat sau chiar au întrerupt brusc destinele unor oameni nevinovaţi, invit toţi cititorii acestor rânduri să reacţioneze aşa cum cred de cuviinţă, pentru a marca UN MOMENT DE RECULEGERE. Nu numai pentru victimele direct afectate, ci pentru toţi braşovenii trecuţi, prezenţi şi viitori, care au pierdut mult din calitatea vieţii urbane, în urma eşecului răsunător al acestui proiect.

Text și imagini – Gruia Hilohi, arhitect urbanist