credit foto: all-free-download.com
Un film: 3 – IRON (Titlul original: Bin-jip)
A privi o poezie
Cum ar fi dacă într-o zi am afla că viața noastră nu ne aparține în totalitate? Că este trăită și de altcineva? Că acel cineva ne îmbracă pijamalele, că ne spală hainele, că ne lipsește din mâncarea lăsată în frigider, că în casă s-a făcut curățenie, că florile sunt udate, că lucrurile pe care le-am crezut stricate nu mai au nimic? Vorbesc aici de senzația pe care o avem uneori când simțim prezența a ceva ce nu putem numi. Este ceea ce ar caracteriza personajul principal al filmului. Un băiat care în fiecare dimineață agață afișe și flyere pe uși și clanțe, se întoarce seara pentru a ști la care uși nu s-a umblat. Următorul pas, pe care probabil că îl intiuți, este de a intra prin efracție în casă. De aici urmează spălatul, mâncatul, reparatul și curățenia. Atunci când gazadele se întorc acasă, tânărului nu-i rămâne decât să caute o altă locație unde să-și reia obieceiurile.
Întors seara într-una din casele pe care el o credea goală întâlnește o tânără maltratată. Își continuă ritualul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În acest timp, soțul tinerei se întoarce de la serviciu. Atunci, tânărul asistă la o scenă de violență. Părăsește casa dar se întoarce a doua zi pentru a o salva pe tânără. Fără nici un cuvânt spus de nici unul dintre personaje, tânăra îl însoțește ca și cum totul ar fi fost de la sine înțeles. Ritualul băiatului continuă, dar, bineînțeles, împreună cu noua sa parteneră.
Rolul cuvintelor sau, mai bine spus al necuvintelor, este centrul de greutate al filmului. Esențial nu este să vorbești, pentru că prin limbaj îți poți ascunde intențiile sau ți le poți dezvălui. Este ceea ce pare să ne spună personajul principal feminin al filmului (asta descoperim abia la final). Este posibil să comunicăm fără limbaj? Filmul de față pare să dea un răspuns afirmativ. Este ceea ce atrage cel mai mult în filmele regizate și scrise de Kim-Ki Duk. Tăcerea reprezintă o altă formă de a comunica, ne plasează în cealaltă jumătate a vieții. Paradoxal, a comunica fără limbaj ne apropie mai mult unii de alții. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu: îl căutăm noi pe celălalt, îl descoperim, eliminând în același timp posibilitatea ca el să ni se dezvăluie așa cum vrea el să ne facă să îl vedem. Sau să îl obligăm pe celălalt să se comporte așa cum ne-ar plăcea nouă.
Într-una din casele în care intră, cei doi descoperă cadavrul unui bărbat pe care îl îngroapă, însă copii bărbatului îi descoperă și îi denunță la poliție. Fata este adusă înapoi la soț de poliție, iar băiatul ajunge la închisoare. În acesta parte, filmul conține și ceva arte marțiale, dar nu de genul filmelor asiatice pe care le cunoaștem cu toții. Odată eliberat, se întoarce în casa fetei. Nu aș vrea să dezvălui finalul, dar o să vă spun doar că cei trei vor reuși să conviețuiască.
Dragostea nu se vorbește este ceea ce ne învață filmul. Că dragostea este dincolo de cuvinte? Poate că știm cu toții asta, dar atunci când vizionezi un film pe acesta temă este ca o poezie văzută. Mai ales în scenă de la finalul filmului, în care cei doi se află pe un cântar al cărui ac nu arată că ar măsură ceva. Dragostea nu are nici greutate. Este invizibilul care nu încetează să influențeze realul.
scris de Mihai Bolonyi, sociolog
Suntem și pe