Fericire

credit foto: all-free-download.com

  M-am întrebat adeseori despre fericire. Despre cum o putem poseda și cum o determinăm să nu se oprească din intensitate. Despre ce avem nevoie cu adevărat, despre puținele lucruri și persoane care ne hrănesc zilele și sufletul.

  Sunt locuri din care ne întoarcem mai bogați decât am fost vreodată. Mai plini de viață și de început. Sunt clipe care picură liniște și emoții în fiecare celulă a noastră, care ne fac să ne dorim imposibilul, care se lipesc cu putere de noi. Sunt zile care ni se întipăresc cu fier încins în gânduri, oameni frumoși care ne dăruiesc aripi prin cuvintele și felul lor grandios de a fi. Sunt oameni minuni pentru noi, pentru realizările noastre, pentru destinația exactă pe care o avem scrisă în frunte.

  Și până la urmă, fericirea ne aparține. Ne-o creăm, ne-o dăruim, o împărtășim. O memorăm, o strângem cu putere la piept. Poate-i un om, un teanc de bani, o ploaie de martie, o diplomă. E important că există și că palpează viață și euforie în noi, că ne ridică la maximum secreția de endorfine. Fericirea-i atunci când te întorci cu trenul spre casă, ascultând muzică și punându-ți existența în ordine, analizând fiecare următor pas. Nu te întorci nici cu avionul, nici cu vreo mașină scumpă, nici cu un om drag. Doar cu tine. Împlinit că ți-ai descoperit comoara, drumul drept, motivația și puterea de a continua să exiști, fără regrete, frică sau timiditate. Te-ai găsit tu, pe tine. Undeva departe, printre suflete nobile și înălțătoare.

  E simplu să fim fericiți. Simplu și frumos. Trebuie doar să vrem, să știm cum și unde să ne acordăm această șanșă. Până la urmă, o merităm din plin. Trebuie doar să avem curaj. Să cerem, să punem întrebări, să plecăm. E atât de accesibil să vorbim despre plecări. Partea dificilă rămâne puterea de a nu privi în urmă. Am vrut să abandonez o singură dată, am vrut să rămân de o sută de ori. Dar am plecat. Am plecat convinsă că locul meu nu era acolo, că meritam mai mult. Mult mai mult. Dacă am greșit? Posibil. Dacă regret? Absolut deloc.

  Sunt împăcată acum. Cu lumea, cu ploile care nu mai contenesc să mai curgă, cu mine însămi. Am înțeles că am un rost, un sens, un adevăr. Și am dreptul să fiu fericită într-un loc mai bogat. Mai plin de afecțiune, de atenție, de timp. Știi, acesta e cel mai frumos cadou pe care putem să-l oferim cuiva – timpul nostru. Partea de ore, de zile, de ani care ni se cuvine din univers. Putem să ni-l vindem scump sau să-l cheltuim bucuroși în niște brațe puternice. Putem să rămânem aici sau să avem curajul de a pleca. Eu am plecat departe și sper să nu ne intersectăm. Nici privirile, drumul sau viața. Căci dacă acum ai fi aici… nu sunt atât de convinsă că nu aș căuta drumul spre tine.

scris de Aldea Adriana Gabriela, studentă la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea