„Poezia trebuie să reflecte instinctele, impulsurile și izbucnirile noastre”

(interviu cu Andra Elena Pelineagră)

Andra, de cât timp scrii?
M-am apucat de scris poezie la sfârșitul clasei a XII-a. Am avut un început timid. Apoi am intrat la Facultatea de Jurnalism, tot din pasiunea pentru scris și a devenit o treabă din ce în ce mai serioasă. Scriam despre tot. Era o sete nebună de a „capta” în cuvinte tot ceea ce îmi dădea o stare. Mi-am deschis un blog apoi (andraelena.wordpress.com) unde așterneam tot ce îmi trecea prin cap și credeam eu că ar putea menține atenția cititorilor. A intervenit apoi o dorință de schimbare, după atâtea texte, să le zic: normale, nonliterare. Și într-o seară m-am gândit: „ce-ar fi să încerc poezie?” Și asta am făcut. Bineînteles că primele încercări au fost eșuate, eram mică, necoaptă. Dar cu timpul a devent ca un viciu. Și ajunsesem să scriu în fiecare zi. Să nu se înțeleagă greșit, nu era o chestie mecanică, impusă. Și nici acum nu fac asta. Dacă am ceva de spus, spun. Daca simt, simt. Și uite așa, odată cu maturizarea mea, cu experiențele avute, am început să capăt o anumită  profunzime, consistență a poeziei care să mă ajute să exprim ceea ce trăim noi zi de zi. A devenit ceva ce-mi face mult bine, și făcându-mi bine, am zis că poate face bine și altora.

Cui sunt adresate poeziile tale?
Oamenilor. Nouă. Cred că poezia, scrisul, că despre asta vorbim acum, e un mod extraordinar de a te elibera, de a dărui ce ai mai frumos și de a fi conectat cu cei de lângă tine, cu realitatea, fie ea și neplăcută. Iar empatia oamenilor, față de ceea ce tu scrii, este prima formă de răsplată. Și nu cred în ideea aceea ca poezia trebuie să fie la vie en rose. Ea trebuie să reflecte instinctele, impulsurile și izbucnirile noastre. Cruzimea, perversitatea și zbuciumul zilelor pe care le trăim trebuie transpuse cumva. Altfel am trăi într-un paradis. Și cu toții știm că nu-i așa.

Vorbește-mi despre primul tău volum de poezii.
„Manifest” se numește. A fost lansat anul trecut pe 3 decembrie.
Cartea s-a lăsat ceva așteptată. Mai exact 5-6 ani. Pentru că inițial am considerat această pasiune a mea fiind ceva intim. Nu mi se părea frumos să știe lumea că plâng, sufăr, că sunt neîmplinită, dezamăgită, incompletă și așa mai departe. Pănă mi-am dat seama că nu e așa. Să ai sentimente nu e ceva rușinos. Să le exprimi, cu atât mai mult. Este o carte care surprinde cât am știut eu mai bine, tot ce ne înconjoară. Tot ce ne face bine sau rău. La modul brut, natural, firesc, dar profund și atipic, zic eu. De aceea am și ținut ca pe spatele cărții să fie trecute versurile: „scriu un manifest răgușit / pe un teren rârâit și peltic / pentru suflete ce nu merg la logoped.”

Cum te-ai hotărât să-ți publici cartea?
O să mă leg de răspunsul precedent. Dacă la început îmi era oarecum teamă, mai mult decât atât, simțeam că am de dat cu subsemnatul pentru ceea ce se petrecea înlăuntrul meu, am ajuns într-un punct total opus. În care îmi doream ca lumea să descopere ceea ce sunt, fără să par patetică. Nu voiam ca ceea ce eu scriu să fie pus sub ștampila „ce-a vrut să spună autoarea prin aceste versuri?”. Mi-am dorit să fie o privire liberă a oamenilor asupra a ceea ce eu încerc să le transmit, fără constrângeri. Oricum, aveam o certitudine că cineva, chiar s-ar putea regăsi în ceea ce „bengăn” eu acolo. A venit un moment în care am conștientizat că e timpul să fac ceva cu poeziile, să nu le las în laptop. De ceva vreme încoace, lumea îmi spunea că e păcat să mă irosesc așa, că ceea ce scriu chiar merită „scos în lume”. Și a fost o secundă. În care am zis: „gata, public cartea!”. A doua zi m-am apucat de treabă și am început să sun la edituri, tipografii etc. Feedback-ul a fost foarte bun și asta mi-a dat curaj. A urmat apoi lansarea, una destul de inedită zic eu, cu un moment de dans contenporan în deschidere și unul de one women show, prin care am putut să-mi susțin versurile. N-am vrut să fac ceva standard.

De ce ai ales acest titlu?
Am ales „Manifest” fiind convinsă că versurile, chiar dacă pe alocuri, par cuminți, filosofice, au un soi de revoltă, de gălăgie, care se potrivesc cu titlul ăsta. E un ton suficient de agresiv, pe care-l conștientizezi destul greu, recunosc, pentru că e foarte bine camuflat. Și cred că am făcut bine. Sunt multe căi de bătut cu pumnul în masă.

Unde poate fi găsită cartea?
Exemplarele scoase, 100 la număr, s-au epuizat, spre fericirea mea. Prin diverse moduri. O parte s-au vândut în cadrul lansării, o parte, în librării. Deci momentan stocul s-a epuizat, dar dacă mai sunt doritori, voi scoate o altă ediție.

Pregătești pe viitor un nou volum?
Da. Am deja scrise câteva poeme pentru noul volum, doar că de data asta vreau să încerc altceva, să mă extind puțin, dacă tot mi-am luat-o-n cap. Însă toate la timpul lor. Sper doar să fie mai bună, sau măcar la fel de bine primită ca prima.

Ce teme abordezi în poeziile tale?
Scriu «la moment» ca să zic așa. Ca temă abordez orice mă revoltă, enervează, apasă, doare. Să zicem că am o predilecție pentru temele sociale, urbane…

Cine te-a încurajat pe acest drum?
Evident, m-a sprijinit familia, apoi prietenii, care m-au citit, și oamenii în general, care au văzut altceva în ceea ce scriu și au crezut că merită arătat. Dar în mare, a fost un lucru care a venit natural, nu am forțat nimic.

Care sunt cărțile tale preferate?
„Avarul” de Molière, „Buzunarul cu pâine”, de Matei Vişniec, „Livada de vişini” de A.P. Cehov.  De regulă citesc teatru, e o pasiune foarte mare, iar când nu apuc să citesc, văd multe filme. Acum de curând am văzut „Whiplash”. Incredibil.

Ce le transmiți tinerilor scriitori?
Nu știu dacă sunt în măsură să le transmit ceva. Să scrie, să scrie și să scrie. Dar să scrie așezat, atunci când simt și pot exploata la maxim un sentiment.

(interviu realizat de Ingrid Casian)

Poezii scrise de Andra Elena Pelineagră: