Regia: Denis Villeneuve
Distribuție: Jake Gyllenhaal, Mélanie Laurent, Sarah Gadon
„Control. Totul se reduce la control. Fiecare dictatură are o obsesie și asta-i tot.” Așa își începe profesorul Adam cursul, un curs pe care îl ține în mod repetat, ca o obsesie asupra problemei controlului la care este supus individul. Adam este prins în alt tip de dictatură și este lovit de o anxietate puternică, în interiorul său pornindu-se o bătălie cu propriile temeri. Teama de angajament, responsabilitate și simțământul că se sufocă și-și pierde individualitatea sub dominația altora, viața de care este total nemulțumit, îl conduc pe profesorul Adam, un tip introvertit, fără o viață socială activă, să-și caute libertatea în altă parte. Astfel ia naștere Anthony, dublura lui Adam, un personaj activ, un actor de duzină, dar cu o viață socială bogată, deși dubioasă, care își înșală soția fără remușcări. Anthony este tot ce Adam nu ar putea fi. Adam ajunge să se rupă de realitate, formându-și propria fantezie și identificându-se cu imaginea creată, reflectată: locuiește într-un apartament sărăcăcios, unde își joacă fantezia de burlac, având o parteneră cu care se întâlnește doar pentru raportul sexual. Adam devine înstrăinat chiar de propria persoană.
După Lacan, eul este doar o construcție, „o formațiune imaginară, opusă subiectului, care este produs al simbolicului” (D. Evans. 2005). Eul este, spune același autor, „sediul iluziilor”. Vom regăsi la Adam o rezistență, care este chiar o sursă a eului. Cu alte cuvinte, rezistența ține de ordinea imaginară și arată o incompatibilitate între dorință și vorbire (D. Evans, 2005).
Cei doi se hotărăsc într-un final să se întâlnească, iar încet-încet, începe să se producă un schimb: Anthony îl confruntă pe Adam, iar în urma acestei confruntări, preia locul acestuia, întâlnindu-se cu Mary, partenera lui Adam. În paralel, Adam merge la soția lui Anthony, practic la propria soție, căci cei doi sunt unul și același, prins într-o fantezie proprie, într-o proiecție, creând un mecanism de apărare față de propriile temeri. În momentul în care Adam acceptă să rămână acasă la soție, Anthony și Mary au un accident de mașină. Este momentul în care Adam, profesorul, personajul real (poate și numele „Adam” – primul om în sens simbolic – a fost ales cu un scop) își preia viața și își ucide, de fapt, fantezia, lăsându-ne impresia că acceptă angajamentul și viața alături de soția lui.
Finalul este unul incitant: Adam se îmbracă cu hainele lui Anthony și găsește cheia (un element prezent pe parcursul filmului) către o nouă eliberare de anxietatea la care îl conduc propriile temeri. Ne lovim de situația în care propria imagine a lui Adam devine în același timp el însuși și Celălalt, Anthony. Alege totuși cheia, intrând iarăși în același joc. De altfel, la începutul filmului suntem avertizați, atunci când profesorul ține cursul despre dictatură, că „e important să ținem minte că acesta e un tipar care se repetă de-a lungul istoriei”. Practic, Adam intră într-o repetiție, în același pattern.
După cum spuneam, cheia apare de mai multe ori în film, fiind unul din simbolurile importante și l-am văzut ca având sens dublu. Pe de o parte, poate semnifica refugiul în care se retrage personajul pentru a scăpa de constrângeri și de anxietate, de a dobândi control asupra propriei vieți și de a se simți liber; pe de altă parte, aceeași cheie „salvatoare” poate semnifica și capcana în care el singur se aruncă, o lume a iluziilor, din ordinea imaginară (Lacan), în care personajul are impresia, amăgitoare de altfel, că este autonom și deține control.
Un alt element pe care îl regăsim de la început până la final este reprezentat de tarantulă și pânza de păianjen. Vom observa la sfârșit că în viziunea personajului nostru principal, tarantula semnifică de fapt femeia, iar pânzele ne arată pe tot parcursul filmului captivitatea.
Până la urmă, dacă privim cu atenție, singurul dușman (Enemy) pe care îl are Adam este el însuși: „haosul este o ordine încă nedescifrată.” (J. Saramago).
(foto preluată de pe wikipedia(.)org
Material realizat de Adriana Hurjui, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură
Suntem și pe